Simțind un pic de dor de casă și multă singurătate, am ieșit sâmbătă seara singur în oraș. Sunt nou în Chicago, așa că nu am încă prieteni… și ca adult, este cu atât mai greu să găsesc unii. Toată lumea este prea ocupată să își trăiască viața, iar eu sunt prea introvertit pentru a iniția ceva…Grozav.
Am avut planuri cu o rudă, dar a anulat pentru a treia oară, așa că am zis la naiba, o să mă distrez singur.
Trebuie să recunosc că am fost pietrificat. Ieșind singur doar în timpul zilei sau pentru o fugă rapidă la magazin, și fiind avertizat toată viața mea să nu fac lucruri asemănătoare cu ceea ce făceam, am făcut foarte puține lucruri singur. De fapt, gândul de a mă plimba prin propriul meu cartier mă neliniștea. Cu siguranță nu m-am dus niciodată la bar de una singură (asta e un mare nu)… dar am făcut-o sâmbătă seara. Am făcut o mulțime de lucruri în acest weekend pe care nu le-aș fi făcut.
Începând cu o activitate mai sigură, m-am plimbat o vreme prin librărie. După 20 de minute, am început să mă îndoiesc de mine însumi… am parcat puțin cam departe… ar trebui să ajung la mașină înainte să se întunece prea mult… înainte ca oamenii să înceapă să plece.
Am ieșit din librărie și m-am îndreptat spre mașina mea. În timp ce mergeam pe străzile pline de cafenele și restaurante, cu oameni care intrau și ieșeau din locuri într-o fericire ignorantă, am dat peste un bar. Am vrut să beau ceva. Nu mai ieșisem să beau de ceva vreme și, fiindu-mi dor de nopțile simple pe care le aveam cu prietenii, m-am oprit și am intrat.
Eram speriat. Oare arăt ca un ratat fiind singur? Arăt ca o țintă? Va încerca cineva să se dea la mine? Va încerca cineva să mă rănească?
M-am așezat la bar și am comandat o băutură, am dat scroll pe telefon și am comandat o altă băutură. După un timp, m-am relaxat. Mi-am dat seama că nimeni nu era îngrijorat de mine. M-am uitat la meciul de la televizor și am ascultat muzica care cânta. Și în tot timpul cât am stat acolo, nu s-a întâmplat nimic. Niciun prinț fermecător sau dobitoc pretențios nu m-a deranjat, nicio prietenie nu s-a făcut din senin. Toată lumea era cu colegii lor; toată lumea se distra. Iar eu eram pur și simplu acolo, bucurându-mă și eu, dar singură. Pentru prima dată într-un timp foarte îndelungat, făceam ceva ce voiam să fac.
Desigur, acea precauție alarmantă a început din nou să se înfierbânte… ce se întâmplă dacă cineva îmi pune ceva în băutură? Poate că cineva mă urmărește și așteaptă ca eu să plec ca să mă poată urmări. Cât de departe sunt de mașina mea? Dacă în momentul în care plec, nu mai sunt mașini parcate lângă mine și cineva încearcă să mă răpească… ar avea puterea de a face asta. Este epuizant să fii femeieCOPY00
De data aceasta însă, în loc să plec și să las temerile să mă consume, am rămas. Mi-am ignorat precauția irațională. M-am întrebat… ce am vrut cu adevărat să fac? Răspunsul a fost desertul, așa că am luat puțin. Am ascultat agitația mulțimii, am urmărit meciul și am citit câteva articole pe telefon. M-am simțit împuternicit. Apoi mi-a venit această idee genială.
De când sunt aici, am avut dorința puternică de a merge la patinaj. Dar, neavând pe nimeni cu care să o fac, nu m-am dus. Dar de ce naiba nu? Mi-am plătit nota de plată, m-am repezit la mașină și m-am dus să patinez,
Și, din nou, nu s-a întâmplat nimic. Dar totul s-a întâmplat. M-am simțit bine. Am patinat de colo-colo și de colo. Se uitau oamenii la mine? Se întreba cineva de ce eram singur? Cui îi pasă? Pe lângă faptul că mă uitam după ciudați, mă distram atât de mult. Am trăit. Mă simțeam completă pentru prima dată după mult timp.
Și mergând acasă, am reflectat asupra unor lucruri.
Primul gând…
Nu am nevoie să aștept ca oamenii să mă facă fericită. Am stat degeaba și am așteptat. Așteptând ca ruda mea să mă scoată să văd orașul. Așteptând să-mi fac prieteni în mod magic, fără să mă duc măcar la Walmart, ocazional. Trebuie să opresc asta. Trebuie să iau inițiativa fericirii mele, iar asta începe prin a fi activ. Nu pot să găsesc pe nimeni în confortul camerei mele.
Secundul gând…
Am fost îngrozitor de protejat toată viața mea, de la a locui cu bunicii mei (care abia dacă mă lăsau să mă plimb cu bicicleta pe stradă și nici nu mă lăsau să înnoptez în casa unor prieteni) până la a mă muta la casa tatei și a mamei vitrege din Chicago. Deși am 23 de ani, încep să văd aceleași tipare de adăpost. De când sunt aici, tata m-a avertizat de mai multe ori că este prea periculos pentru o fată să iasă în oraș… că trebuie să îmi schimb felul în care mă îmbrac, cum gândesc, cum sunt… este aceeași precauție pe care mi-a insuflat-o bunica mea, de nenumărate ori, când eram tânără. Acest ciclu trebuie să se oprească. Părinții simt o dorință puternică, de înțeles, dar excesivă, de a-și proteja fiicele din viața lor. Dar, în cele din urmă, nu este nimic atrăgător la o femeie protejată. Nu este o trăsătură sănătoasă sau benefică… te face doar mai dependentă de alții.
Există atât de multe lucruri pe care nu le fac de teama vieții mele. Întotdeauna am invidiat femeile, care fără cusur ieșeau singure la jogging…nu știu că cineva le-ar putea face rău? Nu am mers singură la cafenele sau restaurante. M-am înstrăinat de la a cunoaște oameni noi sau de la a-mi asuma riscuri.
Am fost atât de prinsă în a fi în siguranță și a mă asigura că părinții mei știu că sunt în siguranță încât m-am limitat. Da, cineva îmi poate face rău… cineva mă poate ucide, dar pericolul este și va fi mereu acolo. Nu pot să-mi mai interzic să trăiesc.
Așa că se oprește acum. E bine să fii prudent, dar prea multă prudență este sufocantă și consumatoare. Ea duce la regrete, izolare și nefericire. Vine un moment în viața unei fiice protejate în care nu mai este nimic altceva de făcut decât să ai încredere în ele. Aveți încredere că le-ați insuflat calități bune de luare a deciziilor, dar, de asemenea, permiteți-le să facă greșeli… permiteți-le să fie propria lor persoană.
În mod realist, voi avea întotdeauna ceva de care să mă îngrijorez atunci când ies pe ușa mea. Există un milion de lucruri de care să-mi fac griji și atunci când sunt acasă. Există îngrijorări în crăpăturile și fisurile fiecărui colț… și aș putea să-mi petrec toată ziua îngrijorându-mă, dar câtă siguranță îmi creez, de fapt, făcând asta?
Există atât de multe lucruri pe care aș putea să le fac. Sunt atât de multe lucruri pe care vreau să le fac. Cum ar fi să beau cafea și să citesc la cafenelele mele preferate. Să merg să fac jogging în mod regulat în parc. Să mă duc la patinaj. Să merg la bar, când am chef să fiu în oraș și vreau doar să beau ceva. Să iau un curs de dans. Să mă plimb în jurul blocului doar pentru că am nevoie de puțin aer.
Al treilea gând…
Nu voi fi niciodată femeia pe care familia mea vrea să fiu. Îmi iubesc mult familia, dar nu voi mai fi limitată de ea. Nu pot să le permit să mă controleze în toate privințele. Nu mă voi îmbrăca niciodată așa cum vor ei să mă îmbrac sau nu voi face tipul de activități pe care ei le consideră mai potrivite și mai sigure pentru o femeie. Le înțeleg îngrijorarea… știu că vine dintr-un loc al iubirii, dar trebuie să înceteze.
Nu voi arunca precauția în vânt. În timp ce eram afară, i-am trimis un mesaj unui prieten apropiat și l-am anunțat unde mă aflu și când plec, ca să fie la curent dacă nu ajung acasă. Așa că nu sunt complet nesăbuit. Dar îmi liniștesc prudența. Îmi fac timp să-mi asum riscuri și să nu mă complac în siguranță.
Acum, jur să trăiesc pentru mine. Jur să ies mai mult în oraș. Jur să nu-mi cer scuze nici pentru asta. Am oameni care își fac griji pentru mine, dar și ei trebuie să înțeleagă că sunt un individ și că am voie să fac ce alegeri de viață sau ce greșeli voi face… și nu va fi vina nimănui în afară de a mea.
Dar trebuie să fac asta. Trebuie să fac salturi în viața mea…este singura cale prin care voi ajunge undeva.