Viața cu o persoană care suferă de depresie nu este ușoară. Pe lângă neputința și disconfortul care apare atunci când vedem că cineva din familie este trist, nu se bucură de lucrurile care îi plăceau înainte, se simte obosit și este adesea sensibil, partenerul sau familia poate simți că „încetează să mai vadă” persoana care obișnuia să fie.
În aceste circumstanțe, iritabilitatea persoanei depresive se alătură adesea celei a familiei, deoarece uneori se poate simți chiar subapreciată și folosită. „Membrii familiei trebuie să înțeleagă că depresia este o boală și că întotdeauna cel care suferă cel mai mult este cel care suferă, fără a putea ignora, bineînțeles, că există, de asemenea, un disconfort la cei apropiați”, explică Patricia Sánchez, psiholog clinician și co-fondator al Centrului TAP. Tratamiento Avanzado Psicológico, care subliniază că echilibrul între persoana depresivă și partenerul sau familia sa va fi posibil dacă aceștia din urmă înțeleg că se pot simți rău chiar dacă nu ei sunt cei bolnavi. „În multe momente, problema îi prinde și pe ceilalți membri ai familiei, dacă aceștia muncesc neobosit și necondiționat pentru a-l scoate pe cel care suferă din depresie. De aici, înțelegerea faptului că este o stare alterată a acelui membru al familiei noastre și că, în ciuda iubirii pe care i-o purtăm, putem avea nevoie de un spațiu pentru a evada, pentru a ne bucura de acele activități care ne plac, va fi un aspect fundamental pentru o autoîngrijire adecvată a celor care însoțesc persoana cu depresie”, adaugă ea.
Pe lângă înțelegerea faptului că depresia este o boală, Sánchez subliniază că cel mai bun sfat care poate fi dat persoanelor care trăiesc cu cineva cu depresie poate fi rezumat într-un singur cuvânt: empatie. Specialistul indică faptul că este esențial să asculți și să servești drept resursă pentru a te descărca. „Nu ar trebui să întrerupem în timp ce persoana ne spune cât de rău se simte, chiar dacă nu îi împărtășim punctul de vedere, cu excepția cazului în care simțim că greutatea conversației este prea mare pentru noi, pentru că atunci putem stabili niște limite și ne putem lua timp pentru a ne ușura disconfortul amânând conversația”, recomandă ea. Atunci când persoana a terminat de explicat cum se simte, este important ca partenerul sau familia să valideze disconfortul acesteia, chiar dacă nu simte la fel, și să îi ofere alte alternative care pot contribui la bunăstarea sa: să facă ceva plăcut sau să o îmbrățișeze. Important este ca persoana care suferă să știe că cineva este acolo pentru ea.
„Echilibrul este și acela de a încuraja persoana cu depresie să desfășoare activități, dar fără a o forța. Depresia nu este ceva ce individul alege să aibă, așa că echilibrul vine și din înțelegerea acestui fapt”, insistă Sánchez.
Însoțitorul nu este responsabil pentru recuperare
Membrii familiei trebuie să înțeleagă că depresia este o boală și că persoana care suferă de ea suferă mai mult.
Cuplurile sunt, de obicei, persoanele care poartă cea mai mare povară în viața de zi cu zi a unei persoane depresive. Co-fondatoarea Centrului TAP precizează că acest lucru se datorează faptului că faptul de a trebui să se ocupe de anumite probleme casnice, de treburile personale și de grija față de persoana bolnavă reprezintă o presiune enormă. „Partenerul va încerca prin toate mijloacele să îl scoată pe depresiv din această situație, ocupându-se de o boală care nu este a lui ca și cum ar fi a lui. Partenerul, prin urmare, trebuie să continue să se bucure de viață în afară de boală”, adaugă ea și subliniază că partenerul trebuie să înțeleagă că nu este responsabil pentru recuperare, responsabilitatea îi revine pacientului în colaborare cu specialiștii.
„Trebuie să înțeleagă la ce poate contribui și unde sunt limitele, cum să recompenseze comportamentele adecvate și să le stingă sau să le ignore pe cele care nu sunt. Aceștia se pot informa despre boală, îl pot încuraja pe pacient, îl pot motiva să îndeplinească anumite sarcini, îi pot oferi afecțiune, înțelegere, sprijin și companie”, adaugă ea.
Alte aspecte care pot îmbunătăți conviețuirea, pe lângă primirea de ajutor profesional, este stabilirea unui protocol de îngrijire în familie, astfel încât să existe un minim de dedicare din partea persoanei cu depresie pentru buna funcționare a gospodăriei. În ceea ce privește împărțirea sarcinilor, Sánchez sfătuiește ca acest lucru să se facă de comun acord și ca unele sarcini să fie incluse (chiar dacă nu sunt toate cele efectuate anterior) în mod treptat și ajustate la situația lor.
În plus, timpii și formele pot fi adaptate astfel încât să se poată desfășura activități plăcute. De exemplu, ieșirea la o plimbare. Persoana deprimată poate că nu vrea să meargă o oră, dar se poate simți capabilă să facă o plimbare de 15 minute.
„De asemenea, este important ca familia să își acorde permisiunea de a fi obosită, de a se simți deznădăjduită, de a avea nevoie să se descarce față de alte persoane din jur sau dreptul de a continua să se bucure de alte lucruri din viață, fără ca niciuna dintre aceste atitudini să genereze un sentiment de vinovăție”, adaugă ea.
În cele din urmă, rolul familiei este fundamental în prevenirea sinuciderii în cazurile grave. „Dacă suspectează că persoana ar putea avea în vedere această opțiune, dacă verbalizează posibilitatea de a face acest lucru, trebuie să contacteze imediat profesioniștii din domeniul sănătății pentru a proteja pacientul de această situație și pentru a evalua riscul de sinucidere”, avertizează el.
Erorile cele mai frecvente
Despre greșelile cele mai frecvente care sunt făcute de obicei de partenerul sau de anturajul apropiat al pacientului și care au repercusiuni negative, Sánchez evidențiază:
- Supunerea de a trăi cu pacientul ca și cum am suferi și noi de depresie. Nu este recomandabil ca familia să se izoleze, să întrerupă ritmul obișnuit al activităților plăcute.
- A fi agresiv față de cel care suferă, a învinovăți persoana că a fi bolnav este ceva ce decide cel care suferă. Specialistul afirmă că este foarte frecventă furia, lipsa de înțelegere și suspiciunea că pacientul nu face eforturi din partea anturajului.
- Forțați persoana cu depresie să devină activă, fie că vrea, fie că nu vrea, deoarece cheia este să motiveze, nu să forțeze. Ajutându-i să vadă avantajele de a deveni activi pentru a se simți mai bine este singura cale pentru ca persoana deprimată să reacționeze favorabil.
- Arătând incomprehensiune în fața stării lor. Dacă persoana cu depresie nu se simte înțeleasă, se va închide mai mult în sine, nu va dori să interacționeze, iar această situație va contribui la sentimentul de neputință, apatie și descurajare.
- Vorbind în termeni de cronicitate, ești mereu la fel sau ești mereu cu același lucru, nu mai ești același ca înainte. Pentru că dacă nu îl ajutăm pe pacient să vadă că această situație este temporară și că va putea ieși din ea, disconfortul va fi mai mare. Încrederea în recuperare din partea familiei este o ancoră foarte bună pentru persoana cu depresie.
- Efectuați toate sarcinile pe care pacientul nu vrea să le facă. Sánchez subliniază că soluția poate fi aceea de a ajuta și de a încuraja, dar nu de a înlocui (cu excepția cazurilor extreme). Motivul este că supraprotecția pacientului nu ajută. „Persoana cu depresie are nevoie să se simtă utilă, să participe activ la situațiile de zi cu zi, pentru a găsi bunăstare și satisfacție personală, chiar dacă acestea sunt inițial foarte costisitoare și neatractive”, recomandă el.
- Nu recompensați realizările mici. Se poate părea că sarcina sau activitatea pe care persoana a fost capabilă să o facă este minimă sau mică, mai ales în comparație cu ceea ce era capabilă să facă înainte sau cu ceea ce alții sunt capabili să facă.