Femeile au fost întotdeauna la Harvard, a remarcat Helen Lefkowitz Horowitz AM ’65, PhD ’69, RI ’01 în prelegerea sa „It’s Complicated: 375 de ani de femei la Harvard”, dar timp de mulți ani au fost prezente ca muncitori și donatori sau ajutoare pentru tați, soți și fii. De la înființarea Universității, în 1636, până în 1879, când Elizabeth Cary Agassiz și alte femei au înființat Societatea pentru instruirea colegială a femeilor, cunoscută sub numele de Anexa, nu au existat studente la Harvard.
„Anexa a început fără nicio clădire”, a subliniat Horowitz, „doar cu camere închiriate pe Appian Way”, unde membrii facultății de la Harvard au predat cursurile femeilor.
Profesor emerit de studii americane și istorie Sydenham Clark Parsons la Smith College, Horowitz a vorbit la Institut la sfârșitul lunii aprilie, prezentând o prelegere a decanului Radcliffe ca parte a sărbătoririi primilor 375 de ani de la Harvard. Ea a fost membră a primei promoții de bursieri a Institutului Radcliffe și a efectuat cercetări ample la Biblioteca Schlesinger de la Radcliffe, cel mai recent pentru cartea sa Wild Unrest: Charlotte Perkins Gilman and the Making of „The Yellow Wallpaper” (Oxford University Press, 2010).
Cea mai înverșunată opoziție față de includerea femeilor la Harvard a avut loc în anii 1970, a spus Horowitz, când studenții și Organizația Națională pentru Femei au luptat pentru un raport de unu la unu în admiterea bărbaților și femeilor, în loc de raportul de patru la unu care prevala atunci. Începând din 1977, numărul femeilor a crescut treptat până când au ajuns la paritate în 2007.
În ultimii ani s-a înregistrat un succes real la nivel administrativ, a spus Horowitz, 7 din cei 16 membri ai Consiliului decanilor de la Harvard fiind femei. Dar deschiderea facultății către femei a fost mai dificilă. În 1985, punctul culminant, femeile reprezentau aproximativ un sfert din corpul profesoral.
Este „bântuită”, a spus Horowitz, de declarația făcută de biologul Ruth Hubbard ’44, AM ’47, PhD ’50 despre impactul asupra generației sale al faptului că studenții de la Radcliffe nu au fost instruiți de femei. „A sta ‘la picioarele Marilor Bărbați de la Harvard’ poate însemna că studenții nu se trezesc cu ‘așteptarea că într-o zi am putea fi Mari Femei’.”
În comparație cu 25, 50 sau 75 de ani în urmă, există multe de sărbătorit, a concluzionat istoricul renumit. „Dar sunt multe de încercat să schimbăm și multe de îngrijorat, de asemenea. Da, istoria femeilor de la Harvard este complicată.”
„Fără documente, nu există istorie”
Înainte de conferința Horowitz, Nancy F. Cott a vorbit în fața unei adunări de absolvente și prietene de la Radcliffe despre importanța Bibliotecii Schlesinger de la Radcliffe pentru istoria femeilor din America. Director al bibliotecii din partea Fundației Carl și Lily Pforzheimer și profesor Jonathan Trumbull de istorie americană, Cott și-a amintit cât de important a fost pentru ea să poată apela la Schlesinger în 1970, când era studentă absolventă și se pregătea să predea unul dintre primele cursuri de istorie a femeilor. Influențată de mișcarea femeilor, ea nu avea încredere în relatările istoricilor anteriori, presupunând că acestea erau pline de presupuneri stereotipe despre femei. „Am putut să mă uit pe rafturile de la Schlesinger și să găsesc o sursă primară după alta” pe care studenții să o citească, a spus ea, deoarece biblioteca (inițial Arhivele Femeilor) colecționa deja de mai bine de 25 de ani la acea vreme.
Creditând viziunea de la mijlocul anilor 1940 a Colegiului Radcliffe în intenția de a înființa „un centru național de cercetare a rolului istoric și a contribuțiilor culturale ale femeilor din Statele Unite”, Cott a remarcat rolul esențial jucat de istoricul Mary Ritter Beard (1876-1958) în a permite primele contacte și colecții ale bibliotecii. Cott a citat mantra ei: „Fără documente, nu există istorie. Documente. Documente. Acestea trebuie să le avem”.