Primul Amendament al Constituției protejează discursul, indiferent cât de ofensator este conținutul acestuia. Restricțiile asupra exprimării de către colegiile și universitățile publice echivalează cu cenzura guvernamentală, încălcând astfel Constituția. Astfel de restricții îi privează pe studenți de dreptul lor de a invita discursuri pe care doresc să le audă, de a dezbate discursuri cu care nu sunt de acord și de a protesta împotriva discursurilor pe care le consideră intolerante sau ofensatoare. O societate deschisă depinde de educația liberală, iar întreaga întreprindere a educației liberale se bazează pe principiul libertății de exprimare.
Cât de mult prețuim dreptul la libertatea de exprimare este supus celui mai sever test atunci când cel care vorbește este cineva cu care nu suntem de acord cel mai mult. Discursul care ne jignește profund moralitatea sau este ostil modului nostru de viață garantează aceeași protecție constituțională ca și celelalte discursuri, deoarece dreptul la liberă exprimare este indivizibil: Atunci când acordăm guvernului puterea de a suprima ideile controversate, suntem cu toții supuși cenzurii din partea statului. De la înființarea sa în 1920, ACLU a luptat pentru libera exprimare a tuturor ideilor, populare sau nepopulare. În ceea ce privește exprimarea rasistă, misogină, homofobă și transfobă, ACLU consideră că mai multă exprimare – nu mai puțină – este răspunsul cel mai în concordanță cu valorile noastre constituționale.
Dar dreptul la libera exprimare nu se referă doar la lege; este, de asemenea, o parte vitală a educației noastre civice. Așa cum a scris judecătorul Curții Supreme Robert Jackson în 1943 despre rolul școlilor în societatea noastră: „Faptul că ele îi educă pe tineri pentru cetățenie este un motiv pentru o protecție scrupuloasă a libertăților constituționale ale individului, dacă nu vrem să sugrumăm mintea liberă de la sursă și să-i învățăm pe tineri să desconsidere principiile importante ale guvernului nostru ca simple platitudini.” În mod remarcabil, judecătorul Jackson se referea la elevii de școală primară. Inculcarea valorilor constituționale – în special, valoarea libertății de exprimare – nu ar trebui să fie nimic mai puțin decât o misiune de bază a oricărui colegiu sau universitate.
Pentru a fi clar, Primul Amendament nu protejează comportamentul din campus care depășește limita hărțuirii țintite sau a amenințărilor, sau care creează un mediu ostil omniprezent pentru studenții vulnerabili. Dar un discurs pur și simplu ofensator sau intolerant nu se ridică la acest nivel, iar determinarea momentului în care un comportament trece această linie este o chestiune juridică care necesită o examinare de la caz la caz. Restricționarea unui astfel de discurs poate fi atractivă pentru administratorii colegiilor ca o soluție rapidă pentru a aborda tensiunile din campus. Dar adevărata schimbare socială vine din munca asiduă pentru a aborda cauzele care stau la baza inegalității și intoleranței, nu din discursuri purificate. ACLU consideră că, în loc de gesturi simbolice pentru a reduce la tăcere punctele de vedere urâte, colegiile și universitățile trebuie să își intensifice eforturile pentru a recruta cadre didactice, studenți și administratori diverși, să sporească resursele pentru consilierea studenților și să crească gradul de conștientizare cu privire la bigotism și la istoria acestuia.
Întrebări
Întrebare: Primul Amendament împiedică guvernul să aresteze oamenii pentru ceea ce spun, dar cine spune că Constituția garantează vorbitorilor o platformă în campus?
A: Primul Amendament nu obligă guvernul să ofere o platformă nimănui, dar interzice guvernului să discrimineze discursul pe baza punctului de vedere al vorbitorului. De exemplu, colegiile și universitățile publice nu au obligația de a finanța publicațiile studențești; cu toate acestea, Curtea Supremă a susținut că, dacă o universitate publică oferă în mod voluntar aceste fonduri, nu le poate reține în mod selectiv pentru anumite publicații studențești doar pentru că acestea susțin un punct de vedere controversat.
Desigur, colegiile și universitățile publice sunt libere să invite pe oricine doresc să vorbească la ceremoniile de început sau la alte evenimente, la fel cum studenții sunt liberi să protesteze împotriva vorbitorilor pe care îi consideră ofensatori. Cu toate acestea, administratorii colegiilor nu pot dicta ce vorbitori pot invita studenții în campus din proprie inițiativă. Dacă un colegiu sau o universitate permite de obicei studenților să folosească resursele campusului (cum ar fi auditoriile) pentru a-și distra oaspeții, școala nu poate retrage aceste resurse doar pentru că studenții au invitat un vorbitor controversat în campus.
Î: Primul Amendament protejează discursul care invită la violență împotriva membrilor comunității din campus?
R: În cauza Brandenburg v. Ohio, Curtea Supremă a susținut că guvernul nu poate pedepsi discursul incendiar decât dacă acesta provoacă în mod intenționat și efectiv o mulțime să desfășoare imediat o acțiune violentă și ilegală. Aceasta este o ștachetă foarte înaltă și pentru un motiv întemeiat.
Standardul de incitare a fost folosit pentru a proteja toate tipurile de discurs politic, inclusiv discursul care susține cel puțin tacit violența, indiferent cât de dreaptă sau josnică este cauza. De exemplu, în cazul NAACP v. Clairborne Hardware, instanța a susținut că simbolul drepturilor civile Charles Evans nu poate fi tras la răspundere pentru declarația: „Dacă prindem pe vreunul dintre voi intrând în vreunul dintre aceste magazine rasiste, vă vom rupe gâtul”. În cauza Hess vs. Indiana, instanța a stabilit că un protestatar împotriva războiului nu poate fi arestat pentru că a spus unei mulțimi de protestatari: „Vom lua strada mai târziu”. Și chiar în cauza Brandenburg, instanța a susținut că un lider al Ku Klux Klan nu putea fi încarcerat pentru un discurs în care afirma „că s-ar putea să fie nevoie de o răzbunare” pentru „suprimarea continuă a rasei albe, caucaziene.”
Protecțiile solide ale Primului Amendament în acest context reflectă două valori de importanță fundamentală. În primul rând, pledoaria politică – retorica menită să inspire acțiuni împotriva legilor sau politicilor nedrepte – este esențială pentru democrație. În al doilea rând, oamenii ar trebui să fie trași la răspundere pentru propriul comportament, indiferent de ceea ce ar fi putut spune altcineva. Pentru a proteja aceste valori, Primul Amendament permite o mulțime de spațiu de manevră pentru discursul dezordonat, haotic, ad hominem, pasional și chiar intolerant care face parte integrantă din politica americană. Este prețul pe care îl plătim pentru a păstra megafoane în mâinile activiștilor politici.
Întrebare: Dar nu este adevărat că nu poți striga „foc într-un teatru aglomerat”?
Oamenii asociază adesea limitele protecției Primului Amendament cu expresia „a striga „foc într-un teatru aglomerat”. Dar această expresie este doar o prescurtare (ușor inexactă) pentru conceptul juridic de „incitare”. (Deși, dacă credeți că există un incendiu – chiar dacă vă înșelați – ar fi bine să strigați). Expresia, o referire incompletă la conceptul de incitare, provine din decizia Curții Supreme din 1919 în cauza Schenck v. United States. Charles Schenck și Elizabeth Baer erau membri ai Comitetului Executiv al Partidului Socialist din Philadelphia, care a autorizat publicarea a peste 15.000 de fluturași care îndemnau oamenii să nu se supună încorporării pentru Primul Război Mondial. Pliantele spuneau lucruri precum: „Nu vă supuneți intimidării” și „Afirmați-vă drepturile”. Ca urmare a pledoariei lor, Schenck și Baer au fost condamnați pentru încălcarea Legii spionajului, care interzice interferența cu operațiunile militare sau cu recrutarea, insubordonarea în armată și susținerea dușmanilor Statelor Unite pe timp de război.
Scriind pentru Curtea Supremă, judecătorul Oliver Wendell Holmes Jr. a susținut că condamnările lui Schenck și Baer nu au încălcat Primul Amendament. Observând că „cea mai strictă protecție a libertății de exprimare nu ar proteja un om care strigă în mod fals „incendiu” într-un teatru și provoacă panică”, Holmes a motivat prin analogie că discursul care îndeamnă oamenii să se opună încorporării a reprezentat un „pericol clar și prezent” pentru Statele Unite și, prin urmare, nu merita protecție în temeiul Primului Amendament. Aceasta este problema cu replica referitoare la strigătul de incendiu într-un teatru aglomerat – aceasta poate fi folosită pentru a justifica suprimarea oricărui discurs dezaprobat, indiferent cât de subțire este analogia. Judecătorul Holmes a pledat ulterior pentru o protecție mult mai solidă a libertății de exprimare, iar Schenck a fost în cele din urmă anulat. Acum este clar, în mod categoric, că Primul Amendament protejează dreptul de a îndemna la rezistență la o recrutare militară și multe altele.
Q: Dar cum rămâne cu siguranța în campusuri? Nu are Primul Amendament o excepție pentru „cuvinte de luptă” care sunt susceptibile de a provoca violență?
R: Curtea Supremă a decis în 1942 că Primul Amendament nu protejează „cuvintele de luptă”, dar aceasta este o excepție extrem de limitată. Ea se aplică doar discursurilor de intimidare îndreptate către o anumită persoană într-o confruntare față în față, care este posibil să provoace o reacție violentă. De exemplu, dacă un student alb se confruntă cu un student de culoare în campus și începe să strige insulte rasiale într-o confruntare unu la unu, acel student poate face obiectul unei sancțiuni disciplinare.
În ultimii 50 de ani, Curtea Supremă nu a considerat că doctrina „cuvintelor de luptă” este aplicabilă în niciunul dintre cazurile care au ajuns în fața sa, deoarece circumstanțele nu îndeplineau criteriile înguste descrise mai sus. Doctrina „cuvintelor de luptă” nu se aplică vorbitorilor care se adresează unei mulțimi mari din campus, indiferent de cât de mult disconfort, ofensă sau durere emoțională ar putea provoca discursul lor.
De fapt, Curtea Supremă a precizat clar că guvernul nu poate împiedica discursul pe motiv că este posibil să provoace un răspuns ostil – aceasta se numește regula împotriva unui „veto al unui heckler”. Fără această protecție vitală, oficialii guvernamentali ar putea folosi preocupările legate de siguranță ca o perdea de fum pentru a justifica oprirea discursului care nu le place, inclusiv a discursului care contestă status quo-ul. În schimb, Primul Amendament cere guvernului să ofere protecție tuturor vorbitorilor, indiferent cât de provocator ar fi discursul lor. Acest lucru include luarea unor măsuri rezonabile pentru a se asigura că vorbitorii se pot adresa în siguranță și în mod eficient publicului lor, fără violență sau cenzură. Acesta este modul în care societatea noastră se asigură că schimbul liber de idei este lipsit de inhibiții, robust și larg deschis.
Întrebare: Ce se întâmplă cu simbolurile nonverbale, cum ar fi svasticile și crucile în flăcări? Sunt ele protejate de Constituție?
R: Simbolurile de ură sunt protejate de Constituție dacă sunt purtate sau afișate în fața unei audiențe generale într-un loc public – de exemplu, la un marș sau la un miting într-un parc public. Curtea Supremă a decis că Primul Amendament protejează expresia simbolică, cum ar fi svasticile, crucile arzând și semnele de pace, deoarece este „foarte apropiată de „vorbirea pură””. În consecință, Curtea Supremă a susținut drepturile elevilor de a purta brățări negre la școală pentru a protesta împotriva războiului din Vietnam, precum și dreptul de a arde steagul american în public ca expresie simbolică a dezacordului cu politicile guvernamentale.
Dar Primul Amendament nu protejează utilizarea simbolurilor nonverbale pentru a amenința în mod direct un individ, cum ar fi agățarea unui ștreang deasupra ușii camerei de cămin sau a biroului său. Nici Primul Amendament nu protejează utilizarea unui simbol non-verbal pentru a invada sau a profana proprietatea privată, cum ar fi arderea unei cruci pe gazonul cuiva sau pictarea cu spray a unei svastici pe peretele unei sinagogi sau al unui cămin. De exemplu, în cauza R.A.V. v. Orașul St. Paul, Curtea Supremă a respins ca neconstituțională o ordonanță a orașului care interzicea arderea crucilor doar pe baza simbolismului lor. Dar decizia Curții clarifică faptul că guvernul poate urmări în justiție pe cei care ard cruci în baza legilor penale privind încălcarea proprietății și/sau a legilor împotriva hărțuirii.
Întrebare: Nu există o diferență între libertatea de exprimare și comportamentul periculos?
A: Da. Discursul nu merită protecție constituțională atunci când vizează o anumită persoană pentru a face rău, cum ar fi o amenințare reală de violență fizică. Iar școlile trebuie să ia măsuri pentru a remedia un comportament care interferează cu capacitatea unui anumit student de a-și exercita dreptul de a participa pe deplin la viața universității, cum ar fi hărțuirea țintită.
ACLU nu se opune reglementărilor care penalizează actele de violență, hărțuirea sau amenințările. Dimpotrivă, credem că aceste tipuri de comportament pot și ar trebui să fie interzise. Mai mult decât atât, recunoaștem că simpla utilizare a cuvintelor ca un element într-un act de violență, hărțuire, intimidare sau invadare a vieții private nu imunizează acel act de la pedeapsă.
Întrebare: Nu sunt restricțiile asupra exprimării un mod eficient și adecvat de a combate supremația albă, misoginismul și discriminarea împotriva persoanelor LGBT?
R: Din punct de vedere istoric, restricțiile de exprimare s-au dovedit, în cel mai bun caz, ineficiente și, în cel mai rău caz, contraproductive, în lupta împotriva bigotismului. Deși redactate cu cele mai bune intenții, aceste restricții sunt adesea interpretate și aplicate pentru a se opune schimbării sociale. De ce? Pentru că ele plasează puterea de a decide dacă un discurs este ofensator și ar trebui să fie restricționat în mâinile unor figuri de autoritate – guvernul sau administrația unei facultăți – mai degrabă decât în mâinile celor care caută să pună sub semnul întrebării sau să demonteze structurile de putere existente.
De exemplu, în temeiul unui cod de exprimare în vigoare la Universitatea din Michigan timp de 18 luni, au existat 20 de cazuri în care studenții albi au acuzat studenții de culoare de discurs ofensator. Unul dintre cazuri a dus la pedepsirea unui student de culoare pentru că a folosit termenul „gunoi alb” în conversația cu un student alb. Codul a fost anulat ca fiind neconstituțional în 1989.
Pentru a lua un alt exemplu, școlile publice din întreaga țară au încercat să cenzureze mesajele pro-LGBT deoarece guvernul a considerat că sunt controversate, nepotrivite pentru minori sau pur și simplu greșite. Districtul școlar al lui Heather Gillman i-a interzis acesteia să poarte un tricou pe care scria „I Support My Gay Cousin”. Directorul a susținut că tricoul ei și alte discursuri de susținere a egalității LGBT, cum ar fi „I Support Marriage Equality” (Susțin egalitatea în materie de căsătorie), au fost dezbinătoare și nepotrivite pentru elevii impresionabili. ACLU a dat în judecată districtul școlar și a câștigat, deoarece Primul Amendament împiedică guvernul să facă să dispară persoanele LGBT și problemele legate de LGBT.
Aceste exemple demonstrează că restricțiile asupra exprimării nu servesc cu adevărat interesele grupurilor marginalizate. Primul Amendament o face.
Întrebare: Dar restricțiile de exprimare nu trimit un mesaj puternic împotriva bigotismului în campus?
A: Discursul intolerant este simptomatic pentru o problemă uriașă în țara noastră. Școlile, colegiile și universitățile noastre trebuie să pregătească studenții pentru a combate această problemă. Asta înseamnă să fie un susținător: să vorbească și să-i convingă pe alții. Confruntarea, audierea și contracararea discursului ofensator este o abilitate importantă și ar trebui să fie considerată o cerință de bază în orice școală care merită.
Când școlile închid vorbitorii care susțin opinii intolerante, îi privează pe elevii lor de posibilitatea de a confrunta ei înșiși aceste opinii. Astfel de incidente nu închid o singură idee proastă și nici nu îi protejează pe elevi de realitățile dure ale unei lumi adesea nedrepte. Reducerea la tăcere a unui bigot nu realizează nimic, cu excepția transformării acestuia într-un martir al principiului libertății de exprimare. Abordarea mai bună, și cea mai consecventă cu tradiția noastră constituțională, este să răspundem ideilor pe care le urâm cu idealurile pe care le prețuim.
Întrebare: De ce își folosește ACLU resursele pentru a apăra drepturile de liberă exprimare ale suprematiștilor albi, misoginilor, homofobilor, transfobilor și ale altor bigoți?
A: Drepturile de liberă exprimare sunt indivizibile. Restrângerea exprimării unui grup sau individ pune în pericol drepturile tuturor, deoarece aceleași legi sau reglementări folosite pentru a-i reduce la tăcere pe bigoți pot fi folosite pentru a vă reduce la tăcere pe dumneavoastră. Invers, legile care apără libertatea de exprimare pentru bigoți pot fi folosite pentru a apăra lucrătorii pentru drepturile civile, protestatarii anti-război, activiștii LGBT și alte persoane care luptă pentru dreptate. De exemplu, în cazul Terminiello v. City of Chicago din 1949, ACLU a apărat cu succes un fost preot catolic care a ținut un discurs rasist și antisemit. Precedentul creat în acel caz a devenit baza pentru apărarea de către ACLU a demonstranților pentru drepturile civile în anii 1960 și 1970.
Întrebare: Cum propune ACLU să asigure egalitatea de șanse în educație?
R: Universitățile sunt obligate să creeze un mediu care să încurajeze toleranța și respectul reciproc între membrii comunității din campus, un mediu în care toți studenții își pot exercita dreptul de a participa în mod semnificativ la viața campusului fără a fi supuși discriminării. Pentru a promova aceste valori, administratorii campusurilor ar trebui:
- să se exprime tare și clar împotriva expresiilor de discurs rasist, sexist, homofob și transfob, precum și a altor cazuri de discriminare împotriva persoanelor sau grupurilor marginalizate;
- să reacționeze prompt și ferm pentru a contracara actele de hărțuire discriminatorie, de intimidare sau de invadare a vieții private;
- să creeze forumuri și ateliere de lucru pentru a crește gradul de conștientizare și a promova dialogul pe probleme de rasă, sex, orientare sexuală și identitate de gen;
- să-și intensifice eforturile pentru a asigura o diversitate largă în rândul corpului studențesc, în cadrul corpului profesoral și în cadrul administrației colegiului;
- să apere cu strășnicie drepturile egale ale tuturor vorbitorilor și ale tuturor ideilor de a fi ascultate și să promoveze un climat de dialog și dezbatere robust și dezinhibat, deschis tuturor opiniilor, indiferent cât de controversate sunt.