Sindicalismul, numit și anarho-sindicalism sau sindicalism revoluționar, este o mișcare care susține acțiunea directă a clasei muncitoare pentru abolirea ordinii capitaliste, inclusiv a statului, și pentru instaurarea în locul ei a unei ordini sociale bazate pe muncitori organizați în unități de producție. Mișcarea sindicalistă a înflorit în principal în Franța între 1900 și 1914 și a avut un impact considerabil în Spania, Italia, Anglia, țările latino-americane și în alte părți. A încetat să mai fie o forță puternică și dinamică până la sfârșitul Primului Război Mondial, dar a rămas o forță reziduală în Europa până la cel de-al Doilea Război Mondial.
Sindicalismul s-a dezvoltat din puternice tradiții anarhiste și antiparlamentare în rândul clasei muncitoare franceze. Foarte influențat de învățăturile anarhistului Pierre-Joseph Proudhon și ale socialistului Auguste Blanqui, a fost dezvoltat ca doctrină de anumiți lideri ai mișcării sindicale franceze spre sfârșitul secolului al XIX-lea. În Franța, sindicalismul este cunoscut sub numele de syndicalisme révolutionnaire (cuvântul syndicalisme înseamnă doar „sindicalism”). Tendințele sindicaliste s-au manifestat cu tot mai multă forță în cursul anilor 1890 în cele două principale organizații sindicale franceze din acea perioadă – Confédération Générale du Travail (CGT) și Fédération des Bourses du Travail. Secretarul celei din urmă, Fernand Pelloutier, a făcut multe pentru a elabora principiile caracteristice ale sindicalismului și pentru a le răspândi în rândul lucrătorilor săi. Când aceste două organizații și-au unit forțele în 1902, sindicalismul, și în special sindicalismul, au obținut o imensă aderență de forță.
Sindicalistul, ca și marxistul, se opunea capitalismului și aștepta cu nerăbdare un ultim război de clasă din care clasa muncitoare va ieși victorioasă. Pentru sindicalist, statul era, prin natura sa, un instrument al opresiunii capitaliste și, în orice caz, era în mod inevitabil făcut ineficient și despotic de structura sa birocratică. Ca un apendice al ordinii capitaliste, deci, statul nu putea fi folosit pentru reformă cu mijloace pașnice și trebuie abolit.
Structura comunității sindicale ideale era în general imaginată oarecum în felul următor. Unitatea de organizare ar fi sindicatul local, o asociație liberă de „producători” care se autoguvernează. Acesta ar fi în contact cu alte grupuri prin intermediul bursei locale de muncă („bourse du travail”), care ar funcționa ca o combinație de agenție de ocupare a forței de muncă și de planificare economică. Când toți producătorii ar fi astfel legați între ei de bursă, administrația acesteia – formată din reprezentanți aleși ai membrilor – ar fi capabilă să estimeze capacitățile și necesitățile regiunii, ar putea coordona producția și, fiind în contact prin intermediul altor burse cu sistemul industrial în ansamblul său, ar putea aranja transferul necesar de materiale și mărfuri, în interior și în exterior.
În concordanță cu concepția lor despre stat ca instrument al opresiunii capitaliste, sindicaliștii au evitat mijloacele politice de a-și atinge obiectivele. Această încredere în acțiunea industrială directă provenea și din considerente practice: în afara minei sau a fabricii, și-au dat seama sindicaliștii, diferențele politice dintre muncitori ar intra în joc, putând împiedica acțiunile de masă. Înăuntru, faptul că aveau locuri de muncă similare le dădea muncitorilor un sentiment de solidaritate. Georges Sorel, unul dintre cei mai importanți teoreticieni sindicaliști, a dezvoltat conceptul de „mit social”, care ar putea fi folosit pentru a-i determina pe muncitori să se implice în acțiuni revoluționare. Greva generală, instrumentul sindicalist preeminent, a fost concepută în acești termeni. Dacă reușește, le inspiră muncitorilor un sentiment de putere; dacă nu reușește, le imprimă servilismul sorții lor și necesitatea unei mai bune organizări și a unor obiective mai largi.
În Statele Unite, Industrial Workers of the World a îmbrățișat o formă de sindicalism, dar a vizat un sistem bazat pe sindicate mari, centralizate, mai degrabă decât pe asociații locale. Dictatura fascistă italiană a lui Benito Mussolini a căutat să se folosească de sentimentul sindicalist pentru a obține sprijin pentru statul său corporatist, care, de fapt, era foarte diferit de modelul sindicalist prin faptul că punea accentul pe un stat puternic.
După Primul Război Mondial, sindicaliștii au avut tendința de a fi atrași departe de mișcare fie de modelul sovietic de comunism, fie de perspectivele de câștig pentru clasa muncitoare oferite de sindicalism și parlamentarism în republicile occidentale. În primii ani de putere sovietică, în 1920-21, ideile cvasisindicaliste erau predominante în cadrul mișcării de opoziție a comuniștilor sindicaliști, care a căpătat numele de „Opoziția Muncitorilor”.”
.