Rușine: O emoție ascunsă, contagioasă și periculoasă

Ca emoție conștientă de sine, rușinea ne informează despre o stare internă de inadecvare, nevrednicie, dezonoare, regret sau deconectare. Rușinea este un semnal clar că sentimentele noastre pozitive au fost întrerupte. O altă persoană sau o circumstanță poate declanșa rușinea în noi, dar și eșecul de a ne îndeplini propriile idealuri sau standarde. Având în vedere că rușinea ne poate face să ne simțim ca și cum întregul nostru sine este defect, rău sau supus excluderii, aceasta ne motivează să ne ascundem sau să facem ceva pentru a salva aparențele. Așadar, nu este de mirare că evitarea rușinii poate duce la retragere sau la dependențe care încearcă să-i mascheze impactul.

Rușinea este adesea confundată cu vinovăția – o emoție pe care o putem experimenta ca urmare a unei fapte greșite pentru care am putea avea remușcări și pentru care am dori să ne îndreptăm. În cazul în care vom avea probabil nevoia de a ne recunoaște vinovăția sau de a vorbi cu alții despre o situație care ne-a lăsat cu sentimente de vinovăție, este mult mai puțin probabil să ne transmitem rușinea. De fapt, cel mai probabil vom ascunde ceea ce simțim, deoarece rușinea nu face o distincție între o acțiune și sine. Prin urmare, în cazul rușinii, comportamentul „rău” nu este separat de un eu „rău”, așa cum se întâmplă în cazul vinovăției.

O situație, reală sau imaginară, poate declanșa un răspuns de rușine. De exemplu, cineva se poate ataca pe sine ca fiind inferior în eforturile competitive sau poate crede că ceilalți vor deveni conștienți de un defect ascuns. Rușinea va fi resimțită atunci când anticipăm că vom fi văzuți ca fiind lipsiți sau inadecvați în ceea ce privește intelectul, aspectul sau abilitățile noastre. De exemplu, o femeie care se îngrășase avea dificultăți în a ieși din casă pentru că dorea să evite rușinea pe care o declanșează prezența în public. Ea se devaloriza, iar așteptarea ei era ca ceilalți să o judece aspru.

Atactarea celorlalți servește adesea pentru a renega ceea ce simte persoana rușinoasă. Pentru a scăpa de efectele de auto-diminuare ale rușinii, exprimarea disprețului față de o altă persoană, sau rușinarea acesteia, relocalizează propria rușine în celălalt. Un bărbat care anticipează că va fi judecat ca fiind inadecvat, de exemplu, va manipula stima de sine a partenerei sale prin denigrarea acesteia. Când ea devenea slabă, conștientă de sine și avea nevoie de aprobarea lui, el era atunci mai încrezător, precum și capabil să dea vina pe ea pentru orice eșec din partea lui. Relocarea propriei rușini în altă persoană este o manevră de autoprotecție tipică în rândul narcisiștilor, deoarece în centrul narcisismului se află o rușine internalizată insuportabilă, căreia i se refuză conștiința. Având nevoie să ascundă un sentiment devalorizat al sinelui, narcisiștii pot părea autoinflați sau îndreptățiți și pot provoca invidie la persoanele din jurul lor.

Rușinea este contagioasă dacă preluați proiecțiile letale ale rușinii de la un partener – mai ales de la unul care este abuziv. În același mod, rușinea este deosebit de dificilă, dacă nu chiar toxică, pentru copii, deoarece este o emoție care este ascunsă, în special de către victimele agresiunii sau ale abuzului. Anticiparea de a fi făcut de rușine de către colegi creează anxietate la un copil dacă acesta este victima bullying-ului. Așa cum am discutat într-o postare anterioară („Au într-adevăr bătăușii o stimă de sine scăzută?”), rușinea poate fi trăită ca o emoție atât de negativă și intensă de ură de sine, încât poate determina pe cineva să o renege și, în cazul celui care se comportă ca un bătăuș, să o dea de gol prin evocarea acestei emoții la ceilalți. Copiii care agresează și necăjesc își pot da seama cu ușurință ce îi face pe ceilalți copii să se rușineze și sunt foarte pricepuți în a declanșa emoția rușinii în rândul colegilor. Iar acest lucru face ca rușinea să fie o emoție contagioasă.

Copiii sunt, de asemenea, supuși transmiterii rușinii atunci când sunt înrudiți cu cineva care se comportă rușinos. Atunci când copiii sunt abandonați emoțional sau fizic, abuzați sau neglijați, ei preiau adesea rușinea care aparține adultului care i-a părăsit sau i-a rănit, presupunând că acest lucru se datorează faptului că ei înșiși sunt cei „răi”. Unii copii se comportă în moduri care îi fac vinovați pentru rușinea care aparține părinților lor.

Pe de altă parte, părinții pot experimenta o rușine intensă din cauza comportamentului copiilor lor. Deoarece un ideal, ca părinte, este ca copiii să reprezinte cele mai bune eforturi și merite ale cuiva, un copil care nu reușește să atingă obiectivele dorite, sau al cărui comportament este o rușine, se reflectă negativ și evocă un răspuns de rușine. Unii părinți neagă orice vinovăție în ceea ce privește comportamentul nepotrivit al copiilor lor, în încercarea de a-și renega rușinea. Alți părinți acceptă prea multă responsabilitate și rușine pentru orice abatere a unui copil.

Carecare situație care devalorizează sinele și declanșează rușinea poate declanșa, de asemenea, furie sau chiar mânie. Aceasta include situații care incită la invidie, stârnesc comparații, evocă o teamă de abandon sau trezesc fantezii despre fericirea relativă a unui rival, printre altele. Furia resimțită de o persoană care se simte rușinată este ca o otravă care consumă totul și ocupă o mare parte din gândirea conștientă. Dar dacă o persoană care este mistuită de rușine reușește să transfere rușinea unei alte persoane, atunci aceasta va experimenta repercusiunile sale toxice copleșitoare. Rușinea, atunci când este asumată de un partener, o persoană iubită, un prieten sau un străin, poate îmbolnăvi fizic și emoțional o persoană.

Indiferent de declanșator, atunci când rușinea este experimentată, deteriorarea unui sentiment de stimă de sine poate fi devastatoare. În plus față de emoțiile tipice care pot însoți rușinea, cum ar fi invidia, mânia, furia și anxietatea, putem include, de asemenea, tristețea, depresia, epuizarea, singurătatea și goliciunea ca rezultat. Și aici este momentul în care rușinea poate deveni o emoție periculoasă. Atunci când rușinea are ca rezultat atacul de sine, este copleșitoare și poate colora negativ modul în care te vezi pe tine însuți și cum evaluezi perspectiva de a-ți recăpăta stima de sine. Chiar și așa, oamenii se recuperează din experiența rușinii și învață foarte multe despre ei înșiși dacă pot face un pas înapoi și arunca o privire asupra a ceea ce se întâmplă în interiorul lor.

Ca în cazul tuturor emoțiilor, rușinea necesită o perspectivă, deoarece este plasată în contextul mediului nostru și al preocupărilor actuale. Cu toate acestea, răspunsul nostru la rușine este modelat de toate amintirile noastre emoționale de când a fost experimentată anterior. Acumularea de experiențe emoționale care rezidă în memoria noastră ne ghicește răspunsurile atunci când o anumită emoție este activată în prezent. În cea mai mare parte, aceste mici pachete ordonate de amintiri emoționale ne influențează deciziile și modul în care ne guvernăm viața. Totuși, în orice caz, rușinea ne motivează să salvăm aparențele și, prin urmare, trebuie să fim mereu conștienți de înclinația de a ne ascunde atunci când emoția este declanșată. Ascunderea însoțește adesea comportamente care sunt ele însele un declanșator de rușine suplimentară, cum ar fi dependențele, comportamentele compulsive, autocritica dură sau autodenigrarea. Autoobservarea care este adesea provocată de rușine și resimțită ca regret, oferă o oportunitate de a învăța, de a schimba, de a îmbunătăți sau de a face ceva diferit data viitoare.

.