Rimă, numită și rimă, corespondența a două sau mai multe cuvinte cu silabe finale asemănătoare, așezate în așa fel încât să-și facă ecou unul altuia. Rima este folosită de poeți și ocazional de prozatori pentru a produce sunete atrăgătoare pentru simțurile cititorului și pentru a unifica și stabili forma strofică a unui poem. Rima finală (adică rima folosită la sfârșitul unui vers pentru a face ecou la sfârșitul unui alt vers) este cea mai frecventă, dar rima internă, interioară sau leonină este folosită frecvent ca o înfrumusețare ocazională într-un poem – de exemplu, „Hark; hark! the lark at heaven’s gate sings” a lui William Shakespeare, sau ca parte a schemei de rimă obișnuită:
Și mătăsosul, tristul și nesigurul foșnet incert al fiecărei cortine purpurii
M-a înfiorat – m-a umplut de o groază fantastică, pe care nu o mai simțisem până atunci
Așa că acum, ca să-mi potolesc bătăile inimii, stăteam repetând:
„E vreun vizitator care mă roagă să intru pe ușa camerei mele.”
Există trei rime recunoscute de puriști drept „rime adevărate”: rima masculină, în care cele două cuvinte se termină cu aceeași combinație vocală-consonantă (stand / land), rima feminină (uneori numită rimă dublă), în care rimează două silabe (profession / discretion), și rima trisilabică, în care rimează trei silabe (patinate / latinate). Efectul prea regulat al rimei masculine este uneori atenuat prin utilizarea rimei de urmărire sau a semirimei, în care unul dintre cele două cuvinte urmărește o silabă neaccentuată suplimentară în spatele său (urmă / eșec). Alte tipuri de rimă includ rima de ochi, în care silabele sunt identice din punct de vedere ortografic, dar se pronunță diferit (tuse / slough), și pararhima, folosită pentru prima dată în mod sistematic de poetul din secolul al XX-lea Wilfred Owen, în care două silabe au sunete vocalice diferite, dar grupări consonantice penultime și finale identice (grand / grind). Pararima feminină are două forme, una în care ambele sunete vocalice sunt diferite și una în care doar una diferă (ran in / run on; blindness / blandness). Rima slăbită, sau neaccentuată, apare atunci când silaba relevantă a cuvântului care rimează este neaccentuată (bend / frightened). Din cauza modului în care lipsa accentului afectează sunetul, o rimă de acest tip poate fi adesea considerată o consonanță, care apare atunci când cele două cuvinte se aseamănă doar prin faptul că au consoane finale identice (best / least).
O altă formă de rimă apropiată este asonanța, în care doar sunetele vocalice sunt identice (grow / home). Asonanța a fost folosită în mod regulat în poezia franceză până în secolul al XIII-lea, când rima finală a depășit-o ca importanță. Ea continuă să fie semnificativă în tehnica poetică a limbilor romanice, dar îndeplinește doar o funcție subsidiară în versul englezesc.
Multe forme poetice tradiționale utilizează modele de rimă fixă – de exemplu, sonetul, villanelle, rondeau, balada, chant royal, triolet, canzone și sestina. Rima pare să se fi dezvoltat în poezia occidentală ca o combinație a tehnicilor anterioare de consonanță finală, asonanță finală și aliterație. Se găsește doar ocazional în poezia clasică greacă și latină, dar mai frecvent în versurile latine religioase medievale și în cântece, în special în cele ale liturghiei romano-catolice, începând cu secolul al IV-lea. Deși a fost combătut periodic de către adepții versului clasic, nu a căzut niciodată în desuetudine totală. Shakespeare a intercalat cuplete rimate în versul alb al dramelor sale; Milton dezaproba rima, dar Samuel Johnson o favoriza. În secolul XX, deși mulți susținători ai versului liber au ignorat rima, alți poeți au continuat să introducă scheme de rimă noi și complicate.