Simt că ai înțeles greșit răspunsul lui /u/MI13 ‘s. Cred că ar fi putut fi mai clar, dar el spune, în esență, că trupele călare nu aveau neapărat un rol pur de infanterie sau cavalerie, ci puteau acționa ca oricare dintre ele, în funcție de situație. Arcașii călare erau dragoni, în esență, care mergeau la bătălie și coborau pentru a lupta; dar oamenii de arme (pe care îi voi numi cavaleri, din motive care nu merită aprofundate) puteau lupta călare sau pe jos. Acum, /u/MartinGreywolf a făcut o treabă foarte bună în a oferi o prezentare generală a mecanicii generale de ridicare și organizare a unei armate medievale generice. Dar aș dori să examinez problema într-un mod mai concentrat și mai detaliat, concentrându-mă asupra unui singur loc într-un interval de timp destul de limitat: armatele anglo-normande de la sfârșitul secolelor XI-XII.
Aș dori să fac mai întâi câteva note de precauție. Una este că aproape toate sursele noastre sunt foarte mult ponderate spre faptele celor mari și glorioși, punând mult mai puțin accent pe rutina organizării militare și a vieții de soldat. În mod tangențial, acest lucru înseamnă că știm destul de mult mai multe despre cavalerul (adesea) aristocratic decât despre soldatul de jos.
Blocația tactică a cavaleriei grele anglo-normande a fost o unitate numită conroi. Fiecare conroi conținea în jur de 15-30 de cavaleri, deși putea fi considerabil mai puțin. În teorie, conroi-ul era compus din bărbați din aceeași zonă geografică, foarte posibil servitori ai aceluiași lord sau tineri cavaleri fără pământ care călătoriseră la război pentru a căuta pământ și faimă. Acest lucru însemna (din nou, în teorie) că se antrenaseră împreună timp de ani de zile și, prin urmare, erau destul de obișnuiți cu manierele celorlalți și pe deplin capabili să funcționeze ca o unitate tactică coerentă. Avem dovezi destul de bune că puteau executa manevre destul de complexe, cum ar fi retragerea simulată – un lucru deloc ușor de făcut în fața inamicului. În general, intrau în luptă în două-trei rânduri foarte distanțate, ideea fiind aceea de a oferi celui de-al doilea și celui de-al treilea rând cel mai mare spațiu de manevră pentru a evita un cal doborât, iar primului rând spațiu pentru a se retrage în caz de respingere sau de retragere simulată menționată mai sus. Cavalerii puteau descăleca și o făceau atunci când situația o cerea – de exemplu, dacă terenul era nepotrivit pentru lupta călare sau pentru a întări infanteria. Sursele noastre sunt departe de a fi clare, dar bănuiala mea este că ei rămâneau cu conroșii lor și erau postați pe front, unde armura lor grea și îndemânarea lor puteau să-și spună cuvântul.
Simplu, nu știm prea multe despre organizarea sau recrutarea infanteriei pentru prima parte a perioadei; știm ceva mai multe pentru a doua jumătate a secolului al XII-lea. Știm că normanzii au aliniat atât infanterie grea cât și arcași în număr mare; aceștia ar putea constitui 3/4 din armată. Primii au luptat în stilul obișnuit „occidental”, puțin schimbat față de ultimele zile ale Romei, în formații „apropiate”. William de Poitiers raportează că erau echipați cu hauberks (haine) de postav și scuturi, dar sunt sceptic cu privire la faptul că vreo armată vest-europeană din secolul al XI-lea ar fi putut să-și echipeze în întregime infanteria cu armuri grele; s-ar putea ca, la fel ca în cazul schiltromului scoțian de mai târziu, doar primul rând sau două să fi fost complet blindat. Nu am cunoștință de nicio sursă care să vorbească despre organizarea lor. Este tentant să presupunem că erau organizați în unități mici, asemănătoare conroișilor – poate că servitorii unui lord individual sau oamenii dintr-o localitate au alcătuit o companie -, dar sunt ezitant să fac acest lucru. Presupunerea ne face pe noi doi de râs, etc.
Arcașii au fost formați în unități independente în acest moment, sau erau pur și simplu atașați la infanterie? Este greu de spus; răspunsul este, probabil, ambele. Să luăm ca exemplu bătălia de la Hastings. William de Poitiers, un cronicar contemporan, afirmă că normanzii s-au așezat în trei linii, cu arcașii și arcașii în față, infanteria blindată în centru și oamenii călare în spate. La prima vedere, acest lucru pare a fi o dovadă foarte puternică a existenței unor formațiuni dedicate arcașilor. Dar Carmen de Hastingae Proelio, o altă relatare contemporană a bătăliei, ne spune că existau doar două linii: prima de infanterie și a doua de cavalerie. Înclinația mea este de a-l crede pe William de Poitiers; dacă nu pentru alt motiv, este pur și simplu logic ca soldații profesioniști isteți, pe care normanzii îi aveau din plin, să avanseze cu trupe ușoare care să le protejeze infanteria grea. Este posibil ca acești arcași să fi fost încă formațiuni ad-hoc, extrase din diferitele unități de infanterie în acest scop; nu putem ști.
La sfârșitul secolului al XII-lea, conducătorii și seniorii anglo-normanzi (angevini, din punct de vedere tehnic) s-au folosit din ce în ce mai mult de un fenomen nou: compania independentă de mercenari. Acești soldați de rând au luptat pentru plată sub conducerea propriilor căpitani, dar mărimea și compoziția lor exactă rămân un mister. Este clar că puteau fi forțe foarte substanțiale, chiar mici armate; dar reprezintă aceasta o companie mare sub conducerea unui singur comandant sau o forță amalgamată compusă din mai multe trupe? Știu că v-ați săturat să auziți asta, dar este greu de spus. Cronicarii medievali erau foarte inexacți în descrierile lor, și se referă frecvent la ele după originea geografică – o bandă de brașoveni, galezi, etc. Valabilitatea acestui lucru a fost pusă la îndoială recent și poate că cronicarii au folosit pur și simplu acești termeni ca sinonim pentru mercenar, indiferent de compoziția lor etnică reală. În general, acești cronicari îi descriu pe mercenari ca fiind niște jefuitori vicioși și brutali, dar inferiori armatelor cavalerești tradiționale în lupta deschisă. Dar trebuie să ținem cont de faptul că ei îi vedeau ca fiind o încălcare a ordinii societale și, prin urmare, aveau motive să le exagereze defectele și să le subestimeze virtuțile.
După cum afirmă /u/MartinGreywolf, armatele medievale erau frecvent împărțite în trei subarmate adhoc, numite battailes sau batalioane. Dar știm, din exemplul menționat anterior al lui Hastings, că aceste bătălii nu erau neapărat formațiuni formate din toate armele. În plus față de cele trei rânduri de trupe, cel puțin cavaleria era subdivizată în trei unități suplimentare: stânga, dreapta și centru. Se presupune că acestea se bazau pe originea geografică: normanzii formau centrul, iar aliații lor bretoni și flamanzi formau flancurile.
Structura bătăliei a fost probabil cea mai evidentă slăbiciune organizatorică a armatelor medievale. Așa cum spune /u/MartinGreywolf, armatele medievale erau entități temporare formate din diverse unități mici. În timp ce oamenii dintr-un conroi (sau, probabil, o companie de infanterie) se cunoșteau îndeaproape unii pe alții, ei puteau foarte bine să lupte cu străini de o parte și de alta a lor și sub un comandant general pe care nu-l cunoșteau. Așadar, în timp ce trupele ar putea fi profesioniști înrăiți și pricepuți la nivel de unități mici, ei au suferit toate neajunsurile care vin odată cu o structură de comandă ad-hoc și temporară. Acesta nu a fost un fenomen unic al anglo-normanzilor: armatele profesioniste și permanente nu vor începe să se dezvolte nici măcar până la sfârșitul perioadei medievale.
Lecturi suplimentare:
France, John. Mercenaries and Paid Men: the Mercenary Identity in the Middle Ages and Western Warfare in the Age of the Crusades
Strickland, Matthew. Anglo-Norman Warfare: Studies in Late Anglo-Saxon and Anglo-Norman Military Organization
Gillingham, John. Richard I
.