Război

Evoluția teoriilor războiului

Reflectând schimbările din sistemul internațional, teoriile războiului au trecut prin mai multe faze în decursul ultimelor trei secole. După încheierea războaielor religioase, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, războaiele au fost purtate pentru interesele suveranilor individuali și au fost limitate atât în ceea ce privește obiectivele, cât și în ceea ce privește sfera lor de aplicare. Arta manevrei a devenit decisivă, iar analiza războiului a fost formulată în consecință în termeni de strategii. Situația s-a schimbat fundamental odată cu izbucnirea Revoluției franceze, care a mărit dimensiunea forțelor, de la mici armate profesioniste la mari armate de recruți, și a extins obiectivele războiului la idealurile revoluției, idealuri care atrăgeau masele supuse la recrutare. În ordinea relativă a Europei post-napoleoniene, curentul principal al teoriei a revenit la ideea de război ca instrument rațional și limitat al politicii naționale. Această abordare a fost cel mai bine articulată de teoreticianul militar prusac Carl von Clausewitz în faimosul său clasic Despre război (1832-37).

Primul Război Mondial, care a avut un caracter „total”, deoarece a dus la mobilizarea unor populații și economii întregi pentru o perioadă prelungită de timp, nu s-a încadrat în tiparul clausewitzian al conflictului limitat și a dus la o reînnoire a altor teorii. Acestea nu mai priveau războiul ca pe un instrument rațional al politicii de stat. Teoreticienii susțineau că războiul, în forma sa modernă, totală, dacă este încă conceput ca un instrument de stat național, ar trebui să fie întreprins numai dacă sunt vizate interesele cele mai vitale ale statului, care ating însăși supraviețuirea sa. În caz contrar, războiul servește ideologiilor largi și nu intereselor mai restrânse ale unui suveran sau ale unei națiuni. La fel ca războaiele religioase din secolul al XVII-lea, războiul devine parte a „marilor planuri”, cum ar fi ridicarea proletariatului în escatologia comunistă sau doctrina nazistă a unei rase superioare.

Câțiva teoreticieni au mers chiar mai departe, negând războiului orice caracter rațional. Pentru ei, războiul este o calamitate și un dezastru social, fie că este afectat de o națiune asupra alteia, fie că este conceput ca afectând întreaga umanitate. Ideea nu este nouă – în urma războaielor napoleoniene, ea a fost articulată, de exemplu, de Tolstoi în ultimul capitol din Război și pace (1865-69). În a doua jumătate a secolului al XX-lea, ea a căpătat o nouă valență în cercetarea pentru pace, o formă contemporană de teoretizare care combină analiza originilor războiului cu un puternic element normativ care vizează prevenirea acestuia. Cercetarea în domeniul păcii se concentrează pe două domenii: analiza sistemului internațional și studiul empiric al fenomenului războiului.

Cel de-al Doilea Război Mondial și evoluția ulterioară a armelor de distrugere în masă au făcut ca sarcina de a înțelege natura războiului să fie și mai urgentă. Pe de o parte, războiul devenise un fenomen social insolubil, a cărui eliminare părea a fi o precondiție esențială pentru supraviețuirea omenirii. Pe de altă parte, utilizarea războiului ca instrument de politică a fost calculată într-o manieră fără precedent de către superputerile nucleare, Statele Unite și Uniunea Sovietică. Războiul a rămas, de asemenea, un instrument crud, dar rațional, în anumite conflicte mai limitate, cum ar fi cele dintre Israel și națiunile arabe. Gândirea despre război, în consecință, a devenit din ce în ce mai diferențiată, deoarece trebuia să răspundă la întrebări legate de tipuri foarte diferite de conflicte.

Clausewitz definește în mod convingător războiul ca fiind un instrument rațional de politică externă: „un act de violență menit să constrângă adversarul să îndeplinească voința noastră”. Definițiile moderne ale războiului, cum ar fi „conflict armat între unități politice”, nu țin cont, în general, de definițiile înguste și legaliste caracteristice secolului al XIX-lea, care limitau conceptul la războiul declarat oficial între state. O astfel de definiție include războaiele civile, dar exclude, în același timp, fenomene precum insurecțiile, banditismul sau pirateria. În cele din urmă, se înțelege în general că războiul cuprinde doar conflictele armate la o scară destul de mare, excluzând de obicei conflictele în care sunt implicați mai puțin de 50.000 de combatanți.

.