În ultimii ani a avut loc o explozie de lucrări științifice despre negri și negritate în America Latină, care au trecut de la simpla demonstrație a existenței discriminării rasiale la analiza diferitelor moduri în care comunitățile de negri își reprezintă identitățile lor multifațetate, se raportează la statul neoliberal și se mobilizează politic la nivel intern și transnațional pentru reprezentare și incluziune politică. Rămâne multă muncă științifică de făcut în ceea ce privește scriitorii de culoare din statele naționale latino-americane vorbitoare de limbă spaniolă; istoria lor rămâne trecută cu vederea sau complet absentă.
Sonja Stephenson Watson a scris o intervenție foarte necesară asupra istoriilor producției literare și a modului în care aceasta a modelat discursurile despre negritate în Panama. The Politics of Race in Panama: Afro-Hispanic and West Indian Literary Discourses of Contention este unul dintre primele texte care conceptualizează identitatea afro-panameză prin articularea multiplelor sale producții ca rezultat al diferitelor diaspore negre distincte. În plus, acesta evidențiază eforturile acestor comunități negre de a deveni panameze după secole de sclavie și apatridie și decenii de migrații postcoloniale din Antile. Acest studiu reprezintă o contribuție semnificativă: prin explorarea asemănărilor și diferențelor legate de modul în care însuși aparatul național exclude și folclorizează ambele comunități de negri, el infirmă erorile simpliste conform cărora comunitățile negre panameze sunt divizate de limbă, asimilare și religie.
În introducerea sa, Watson expune magistral o istoriografie fundamentală a literaturii negre și legătura sa intrinsecă cu proiectele de construcție a națiunii panameze din secolul al XIX-lea. Ea notează: „Literatura neagră din Panama se împarte în două categorii generale: scrierile negrilor vorbitori de limbă spaniolă (afro-hispanici), descendenți direcți ai africanilor înrobiți în Panama, și scrierile indienilor de vest, care fac parte din comunitatea care a migrat în principal din Caraibe anglofone pentru a lucra la calea ferată din Panama (1850-55) și la Canal (1904-14)” (2). Watson este atentă în mod emoționant la tensiunile istorice dintre cele două comunități de negri, în timp ce afro-ispanicii sunt însușiți în narațiunea mestizaje în autoconstrucția Panama ca națiune hispanică unificată. Cu toate acestea, indienii de vest și descendenții lor rămân străini perpetuu, în ciuda contribuțiilor lor de zeci de ani la națiune, din cauza negrului, limbii și religiei lor. Majoritatea lucrărilor despre negrii din Panama s-au axat fie pe moștenirea indienilor de vest, fie pe prezența afro-ispanică. Intervenția semnificativă a lui Watson este aceea de a pune aceste două comunități panameze de culoare în conversație una cu cealaltă: observând complexitatea, tensiunile și posibilitățile lor de unificare prin intermediul termenului general de afro-panamez.
Punctul de plecare pentru Watson este retorica de construire a națiunii panameze din secolul al XIX-lea și suprimarea conștiinței negrilor prin intermediul producțiilor literare ale scriitorilor de culoare. A începe de la conjunctura istorică a Panama post-independență este o mișcare discursivă importantă datorită proiectului rasial al mestizaje. Mestizaje, ca proiect de construire a națiunii, intenționează să construiască un imaginar al unui stat-națiune mixt din punct de vedere rasial, a cărui mixitate rasială creează o uniformitate rasială care este separată de opresiunea rasială. Această iluzie a democrației rasiale reprezintă însăși pilonii retoricii de construire a națiunii în întreaga epocă postindependență a Americii Latine. Rasa și națiunea au rămas concepte inseparabile în Panama, care au exclus popoarele de origine africană prin întărirea discursurilor naționale de omogenitate. Poeții afrohispanici Federico Escobar și Gaspar Octavio Hernández ilustrează tensiunea creată de rasă în scrierile lor din timpul formării noii republici. Scriitorii panamezi de culoare din perioada 1880-1920 au promovat o unitate naționalistă bazată pe o omogenitate culturală imaginată și deraționalizată.
Watson sapă într-o arhivă literară uitată a scriitorilor afrohispanici ale căror afirmații și distanțări simultane ale negricității relatează o poveste complexă despre a fi negru și despre a scrie în perioada de apogeu a construcției naționale. Watson observă: „A fost o luptă constantă pentru acești scriitori să își afirme negritatea în poezia lor și să își mențină identitatea națională și acceptarea de către ceilalți panamezi în timpul formării noii republici” (20). Poezia lui Escobar și a lui Hernández sfidează discursul național anti-negru al Panameñidad, angajându-se în propria lor negriciozitate și identificându-se ca negri, cu indicii de „conștiință rasială bipolară” (41). Atenția lui Watson față de aceste contradicții este o analiză importantă; ea servește la scoaterea la iveală a conflictelor istorice înrădăcinate în anti-negrimea dintre afro-ispanici și indieni de vest, în special, negocierile particulare efectuate și trăite de afro-ispanici într-un moment crucial al construirii națiunii panameze. Operele scriitorului afro-ispanic Joaquin Beleño ilustrează rolul central al acestuia în calitate de purtător de cuvânt al tuturor panamezilor împotriva imperialismului american și a construirii Canalului Panama. Analiza lui Watson a trilogiei lui Beleño despre Zona Canalului este centrată pe complexitatea canalului ca catalizator al schimbărilor sociale și al conflictelor din Panama. Ea observă că Beleño îi vede pe indienii de vest ca pe niște străini care au „corupt” limba spaniolă și ca pe niște intruși care nu sunt dispuși să se asimileze în societatea panameză. Prin angajarea critică a canonului literar panamez, Watson ne dezvăluie că rasismul împotriva negrilor a fost trăit atât de afrohispanici, cât și de indienii de vest în moduri diferite, dar în moduri care plasează ambele forme de negritate în afara comunității imaginate a națiunii panameze.
Indianul de vest, ca personaj literar, este în conflict și construit ca un străin de către afrohispanici și alți panamezi care nu sunt de culoare. Watson apelează la operele scriitorului antonescian de a treia generație Carlos „Cubena” Guillermo Wilson pentru a ilustra modul în care acesta recuperează figura denigrată a indianului de vest. În multe privințe, Watson resuscitează opera lui Wilson, care a primit o recunoaștere redusă sau deloc ca parte a canonului național. „Omisiunea lui Wilson din canonul literar panamez”, afirmă ea, „se datorează faptului că textele sale dezvăluie decenii de discriminare față de afro-descendenții și indienii de vest din Panama, care au contribuit la modelarea națiunii înainte și după emancipare” (73). Romanele lui Wilson ne informează cu privire la experiența afro-panameză și la ceea ce înseamnă să fii negru într-o națiune care este construită în jurul albului și al anti-negrului. Romanele sale fac o intervenție importantă prin exemplificarea a ceea ce înseamnă să fii negru și vorbitor de limbă engleză într-o națiune de vorbitori de limbă spaniolă. De exemplu, Watson analizează alegerea de către Wilson a lui chombo – un termen ofensator și peiorativ împotriva indienilor de vest folosit de mulți panamezi care nu sunt indieni de vest – ca titlu al unuia dintre romanele sale. Deși utilizarea termenului de către panamezii care nu sunt indieni apuseni este covârșitor de negativă, Wilson își însușește imaginea disidentă pentru romanul său. După cum observă Watson, „Chombos sunt în centrul acțiunii și, fiind el însuși chombo, Wilson își însușește expresia și o folosește pentru a transmite că indienii de vest din Panama nu sunt ignoranți, leneși, promiscui sau neciopliți” (80). Trilogia lui Wilson scoate la iveală contribuțiile popoarelor de origine africană în istoria panameză și încearcă să unească afro-ispanicii și indienii de vest.
În capitolul de încheiere, Watson analizează scriitorii panamezi de culoare contemporani Melanie Taylor și Carlos Oriel Wynter Melo, ale căror ficțiuni și povestiri scurte extind noțiunile de a fi negru și panamez. Acești scriitori contemporani își croiesc un spațiu literar pentru articularea identității panameze negre în multiple moduri care includ diverse identități negre. Conflictele etnice istorice și contemporane dintre comunitățile afro-hispanice și cele vest-indiene sunt reale și sunt trăite în forme violente în fiecare zi. În ambele comunități, în ciuda politicilor de asimilare și a vizibilității reprezentative, există în continuare articulații vii ale rasismului împotriva negrilor. Deși lipsește o analiză în profunzime a modului în care rasismul împotriva negrilor și alienarea modelează ambele comunități, acest text este totuși incredibil de util pentru studenții și cadrele didactice ale căror interese sunt studiile afro-americane, studiile privind diaspora africană, studiile latino-americane și caraibiene, precum și literatura engleză și spaniolă. Este o contribuție majoră la aprofundarea arhivelor noastre despre negrii din America Centrală și aștept cu nerăbdare să îl folosesc în cursurile mele despre negri și negritate în America Latină.
Paul Joseph López Oro este doctorand în cadrul Departamentului de Studii Africane și ale Diasporei Africane de la Universitatea din Texas, Austin. El este un actual bursier McNair Scholars Graduate Fellow. Interesele sale de cercetare includ mișcările sociale Garifuna și migrațiile transnaționale în Statele Unite; negritatea, indigeneitatea și politicile și culturile afro-caribiene în America Centrală; și studiile afrolatin@.
.