Acest termen a făcut obiectul a numeroase lucrări de specialitate și hotărâri judecătorești de-a lungul anilor. De obicei se folosește termenul englezesc, dar uneori se folosește și termenul latin: lex terrae, sau legem terrae în cazul acuzativ (adică atunci când termenul este folosit ca obiect într-o propoziție).
Ce includeEdit
Judecătorii și avocații spun de multe secole că termenii „legea țării” se referă la anumite cerințe legale. De exemplu, William Bereford, Justice of the Common Pleas, a spus în 1308 că „legea țării” existentă la acea vreme „cere” ca un chiriaș să fie convocat de doi convocatori. În 1550, John Pollard, care a fost serjeant-at-lege și mai târziu președinte al Camerei Comunelor, a spus că bătaia și rănirea unui om este, în general, „împotriva legii țării” (sub rezerva unor excepții).
Președintele Curții Supreme britanice John Fineux a declarat în 1519 că „Legea lui Dumnezeu și Legea țării sunt toate una” în sensul că ambele protejează binele public. Președintele Curții Supreme de Justiție britanice John Vaughan a mai explicat în 1677 că ori de câte ori legea țării declară printr-un act legislativ care este legea divină, atunci instanțele trebuie să considere că acea legislație este corectă.
Juriștii englezi, scriind despre legem terrae cu referire la Magna Carta, au afirmat că acest termen cuprinde toate legile care sunt în vigoare pentru moment în cadrul unei jurisdicții. De exemplu, Edward Coke, comentând Magna Carta, a scris în 1606: „niciun om nu poate fi luat sau încarcerat decât per legem terrae, adică prin common law, statute law sau obiceiul Angliei”. În acest context, „obiceiul” se referă doar la obiceiul local, deoarece obiceiul general al Angliei era considerat parte din common law.
Coke a mai spus, în calitate de Chief Justice of the Common Pleas în cazul Proclamațiilor din 1610, că dictatele regelui sunt excluse din legea țării: „legea Angliei este împărțită în trei părți, common law, statute law și obiceiuri; dar proclamația regelui nu este niciuna dintre ele”. În același an, a decis cazul Dr. Bonham’s Case, iar Statele Unite ale Americii. Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a discutat ulterior modul în care ar trebui înțeles termenul „legea țării”, având în vedere decizia lui Coke în acest caz:
ills of attainder, legile ex post facto, legile care declară confiscarea averilor și alte acte legislative arbitrare care apar atât de frecvent în istoria Angliei, nu au fost niciodată considerate ca fiind incompatibile cu legea țării; pentru că, în ciuda a ceea ce i s-a atribuit Lordului COKE în Bonham’s Case, 8 Reporter, 115, 118a, omnipotența parlamentului asupra dreptului comun era absolută, chiar și împotriva dreptului comun și a rațiunii.
Littleton Powys, un judecător al King’s Bench, a scris în 1704 cu referire la Magna Carta: „lex terrae nu se limitează la dreptul comun, ci include toate celelalte legi, care sunt în vigoare în acest regat; cum ar fi dreptul civil și canonic….” În 1975, politologul Keith Jurow a afirmat că termenul „legea pământului”, așa cum a fost înțeles de lordul Coke, include doar common law, dar această afirmație a lui Jurow a fost calificată drept „vădit greșită” într-un articol din 1990 de către profesorul Robert Riggs de la Brigham Young Law School.
Echivalență cu procesul echitabilEdit
În 1606, lordul Coke a echivalat acest termen cu procesul echitabil al legii: „Dar prin legea țării. Pentru adevăratul sens și expunerea acestor cuvinte, a se vedea Statute of 37 Edw. 3 cap. 8, unde cuvintele, by the law of the Land, sunt redate, without due process of Law…..” De asemenea, judecătorul Powys a declarat în 1704: „Prin 28 Ed. 3.c.3. acolo cuvintele lex terrae, care sunt folosite în Mag. Char. sunt explicate prin cuvintele, due process of law; și sensul statutului este că toate angajamentele trebuie să fie făcute de către o autoritate legală.”
În 1855, Curtea Supremă a Statelor Unite a spus: „Cuvintele „due process of law” au fost, fără îndoială, menite să transmită același înțeles ca și cuvintele „prin legea țării” din Magna Charta.”
Judecătorul Curții Supreme din Massachusetts, Lemuel Shaw, a scris în 1857 că: „Lordul Coke însuși își explică propriul înțeles spunând că „legea țării”, așa cum este exprimată în Magna Charta, a avut în vedere un proces echitabil, adică prin punerea sub acuzare sau prezentarea unor oameni buni și legitimi.” Cu toate acestea, în 1884, Curtea Supremă a SUA a calificat acest lucru drept o neînțelegere, afirmând că Coke nu a vrut niciodată să spună că punerea sub acuzare de către un mare juriu este „esențială pentru ideea de proces echitabil al legii în urmărirea și pedepsirea infracțiunilor, ci a fost menționată doar ca un exemplu și o ilustrare a procesului echitabil al legii, așa cum exista de fapt în cazurile în care era folosit în mod obișnuit”. Curtea a adăugat:
Due process of law in the se referă la acea lege a țării din fiecare stat care își derivă autoritatea din puterile inerente și rezervate ale statului, exercitate în limitele acelor principii fundamentale ale libertății și justiției care stau la baza tuturor instituțiilor noastre civile și politice, și a căror cea mai mare siguranță rezidă în dreptul poporului de a-și face propriile legi și de a le modifica după bunul său plac.
Juriștii din secolul al XIX-lea identificau uneori legea țării cu common law, cu excluderea altor legi. Cu toate acestea, permițând o alternativă la revizuirea marelui juriu în cazul Hurtado, Curtea a permis o reformă procedurală care s-a îndepărtat de common law. Procedând astfel, Curtea a declarat că legea țării în fiecare stat ar trebui să se conformeze cu „principiile fundamentale ale libertății și justiției”.
Cum se schimbăEdit
În Anglia secolului al XVII-lea, Lordul Coke a scris că, dacă common law „nu este abrogată sau modificată de parlament, ea rămâne încă….” El a mai spus că puterea și jurisdicția parlamentului este, „atât de transcendentă și absolută încât nu poate fi limitată nici pentru cauze, nici pentru persoane, în nici o limită” și că nici măcar Magna Carta nu ar putea împiedica statutele ulterioare contrare acelei mari hărți.
În secolul al XVIII-lea, juristul englez William Blackstone a scris, de asemenea, că legea țării „nu depinde de voința arbitrară a vreunui judecător; ci este permanentă, fixă și neschimbabilă, cu excepția cazului în care prin autoritatea parlamentului…. Nu numai partea substanțială, sau deciziile judecătorești, a legii, ci și partea formală, sau metoda de procedură, nu poate fi modificată decât de către parlament.”
.