Lustruirea
Dantele explorează aici relația – la fel de provocatoare în timpul și locul său ca și în timpul nostru – dintre iubire și poftă, dintre puterea înnobilatoare a atracției față de frumusețea unei persoane întregi și forța distructivă a dorinței sexuale posesive. Cei pofticioși din iad, ale căror acțiuni i-au dus adesea pe ei și pe iubiții lor la moarte, sunt „păcătoși carnali care își subordonează rațiunea dorinței” (Inf. 5.38-9). Din exemplele prezentate reiese că, pentru Dante, linia care separă pofta de iubire este depășită atunci când se acționează conform acestei dorințe greșite. Dante, mai convingător decât majoritatea moraliștilor și teologilor, arată că această linie este într-adevăr foarte subțire și recunoaște potențiala complicitate (inclusiv a sa) a celor care promulg idei și imagini ale iubirii romantice prin intermediul operei lor creative. Localizarea de către Dante a poftei – unul dintre cele șapte păcate capitale – în primul cerc al iadului în care este pedepsit un păcat nepocăit (al doilea cerc în general) este la fel de ambiguă: pe de o parte, amplasarea în primul rând a poftei – cel mai departe de Satana – o marchează ca fiind cel mai puțin grav păcat în iad (și în viață); pe de altă parte, alegerea poftei de către Dante ca primul păcat prezentat amintește asocierea obișnuită – deși grosolană – a sexului cu păcatul originar, adică cu căderea omenirii (Adam și Eva) în grădina Edenului.
înapoi sus
Minos
Tipic pentru monștrii și gardienii iadului, Minos al lui Dante este un amalgam de figuri din surse clasice care este completat cu câteva tușe personale ale poetului. Minos al său poate fi, de fapt, o combinație a două figuri cu acest nume – ambii conducători ai Cretei – unul fiind bunicul celuilalt. Cel mai bătrân Minos, fiul lui Zeus și al Europei, era cunoscut – datorită înțelepciunii sale și a legilor admirate ale regatului său – ca „favoritul zeilor”. Această reputație i-a adus funcția – după moartea sa – de judecător suprem al lumii subterane. El a fost astfel însărcinat, după cum atestă Virgiliu, să verifice dacă socoteala personală a fiecărui suflet care a venit în fața lui corespundea cu ceea ce era scris în urna care conținea toate destinele umane: „El scutură urna și cheamă adunarea celor tăcuți, pentru a afla viața oamenilor și fărădelegile lor” (Aen. 6.432-3). Cel de-al doilea Minos, nepotul primului, s-a răzbunat aspru pe atenieni (care îl uciseseră pe fiul său Androgeos), cerând un tribut anual de paisprezece tineri (șapte băieți și șapte fete) ca jertfă de sacrificiu pentru Minotaur, monstrul hibrid care pândește în labirintul construit de Dedalus.Coada lungă a lui Minos, pe care și-o înfășoară în jurul corpului său de un număr de ori egal cu nivelul (cercul) de iad atribuit sufletului (Inf. 5.11-12), este invenția lui Dante. Cum credeți că se deplasează sufletele judecate către locul destinat în iad pentru pedeapsa eternă? S-ar putea ca coada lui Minos să fie cumva implicată în acest eveniment inexplicabil? Dante lasă acest detaliu în seama imaginației noastre.
Originala italiană a primului vers care îl descrie pe Minos – „Stavvi Minòs orribilmente, e ringhia” (Inf. 5.4) – este un exemplu minunat de onomatopee (sunetul cuvintelor care imită sensul lor), deoarece trilul repetat al r-urilor din „orribilmente e ringhia” evocă sunetul înfricoșător al unei fiare care mârâie.
back to top
Francesca (și Paolo)
Francesca da Rimini și Paolo Malatesta sunt pedepsiți împreună în iad pentru adulterul lor: Francesca era căsătorită cu fratele lui Paolo, Gianciotto („Ioan cel Șchiop”). Umbra Francescăi îi spune lui Dante că soțul ei este destinat să fie pedepsit în Caina – tărâmul infernal al trădării familiale numit după Cain, care și-a ucis fratele Abel (Geneza 4:8) – pentru că i-a ucis pe ea și pe Paolo. Francesca era mătușa lui Guido Novello da Polenta, gazda lui Dante la Ravenna în ultimii ani de viață ai poetului (1318-21). Ea a fost căsătorită (c. 1275) din motive politice cu Gianciotto din puternica familie Malatesta, conducători ai orașului Rimini. Este posibil ca Dante să-l fi întâlnit de fapt pe Paolo la Florența (unde Paolo era capitano del popolo – un rol politic atribuit cetățenilor altor orașe – în 1282), cu puțin timp înainte ca el și Francesca să fie uciși de Gianciotto.
Deși nu se cunoaște nicio versiune a poveștii Francescăi care să fi existat înainte de Dante, Giovanni Boccaccio – la o generație sau două după Dante – oferă o relatare „istorică” a evenimentelor din spatele prezentării Francescăi, care nu ar fi deplasată printre romanele senzaționale din capodopera sa în proză, Decameronul. Chiar dacă există mai multă ficțiune decât realitate în relatarea lui Boccaccio, cu siguranță ajută la explicarea răspunsului emoțional al personajului Dante la povestea Francescăi, prezentând-o într-o lumină simpatică. Francesca, potrivit lui Boccaccio, a fost păcălită în mod flagrant să se căsătorească cu Gianciotto, care era desfigurat și necizelat, atunci când frumosul și elegantul Paolo a fost trimis în locul fratelui său pentru a încheia contractul nupțial. Supărată că s-a trezit căsătorită a doua zi cu Gianciotto, Francesca nu a făcut nicio încercare de a-și stăpâni afecțiunea pentru Paolo și, de fapt, cei doi au devenit curând amanți. Informat de această legătură, Gianciotto i-a surprins într-o zi împreună în dormitorul Francescăi (neștiind că Paolo s-a blocat în încercarea de a scăpa pe o scară, ea l-a lăsat pe Gianciotto să intre în cameră); când Gianciotto s-a năpustit asupra lui Paolo cu o sabie, Francesca s-a interpus între cei doi bărbați și a fost ucisă în locul lor, spre disperarea soțului ei, care apoi l-a lichidat imediat și pe Paolo. Francesca și Paolo, concluzionează Boccaccio, au fost îngropați – însoțiți de multe lacrimi – într-un singur mormânt.
Descrierea elocventă a Francescăi despre puterea iubirii (Inf. 5.100-7), subliniată prin folosirea anaforei, are cam același sens și stil ca și poezia de dragoste admirată cândva de Dante și din care el însuși a produs multe exemple frumoase.înapoi sus
Iubiri celebre (Semiramis, Dido, Cleopatra, Elena, Ahile, Paris, Tristan)
Frumusețea fizică, romantismul, sexul și moartea – acestea sunt elementele pertinente în poveștile sufletelor pofticioase identificate dintre cele „mai mult de o mie” de astfel de figuri arătate lui Dante de Virgiliu (Inf. 5.52-69). Semiramis a fost o puternică regină asiriană despre care se pretinde – de către istoricul creștin Orosius – că ar fi fost atât de perversă încât a făcut chiar și din viciul incestului o practică legală. Se spune că ar fi fost ucisă de un fiu nelegitim. Dido, regină a Cartaginei și văduvă a lui Sychaeus, s-a sinucis după ce iubitul ei, Aeneas, a abandonat-o pentru a-și continua misiunea de a întemeia o nouă civilizație în Italia (Eneida 4). Cleopatra, frumoasa regină a Egiptului, și-a luat viața pentru a evita să fie capturată de Octavian (viitorul împărat Augustus); Octavian îl învinsese pe Marc Antoniu, care era amantul Cleopatrei (ea fusese anterior amantul lui Iulius Cezar). Despre Elena, soția lui Menalaus (regele Spartei) se spune că ar fi fost cauza războiului troian: aclamată ca fiind cea mai frumoasă femeie muritoare, ea a fost răpită de Paris și adusă în Troia ca amantă a acestuia. „Marele Ahile” a fost cel mai formidabil erou grec în războiul împotriva troienilor. El a fost ucis de Paris, potrivit relatărilor medievale (Dante nu cunoștea versiunea lui Homer), după ce a fost păcălit să intre în templul lui Apollo pentru a o întâlni pe prințesa troiană Polyxena. Tristan, nepotul regelui Mark din Cornwall, și Iseult (logodnica lui Mark) au devenit iubiți după ce au băut din greșeală poțiunea magică destinată lui Mark și Iseult. Mark îl împușcă pe Tristan cu o săgeată otrăvită, potrivit unei versiuni a poveștii populare în vremea lui Dante, iar bărbatul rănit își strânge apoi iubita atât de tare încât mor unul în brațele celuilalt.înapoi sus
Lancelot (Guinevere și Gallehaut)
Povestea lui Lancelot și Guinevere, pe care Francesca o identifică drept catalizatorul aventurii sale cu Paolo (Inf. 5.127-38), a fost o poveste de dragoste franceză populară atât în poezie (de Chrétien de Troyes), cât și într-o versiune în proză cunoscută sub numele de Lancelot al lacului. Potrivit acestui text în proză, regina Guinevere, soția regelui Arthur, este cea care îl sărută pe Lancelot, cel mai viteaz dintre Cavalerii Mesei Rotunde ai lui Arthur. Francesca, oferindu-i inițiativa romantică lui Paolo, inversează rolurile din poveste. După părerea ei, întreaga carte care relatează această faimoasă poveste de dragoste îndeplinește un rol similar cu cel al personajului Gallehaut, un prieten al lui Lancelot care ajută la apariția relației adulterine dintre regină și cavalerul preferat al soțului ei.
înapoi sus
Audio
„Stavvi Minòs orribilmente, e ringhia” (5.4)
Minos stă acolo, îngrozitor, și mârâie
„Galeotto fu ‘l libro e chi lo scrisse: / quel giorno più non vi leggemmo avante” (5.137-8)
a Galeotto era cartea și cel care o scria: / în acea zi nu am mai citit nimic din ea
înapoi sus
Întrebări de studiu
Ce relație logică există între viciul poftei și pedeapsa acestuia în iadul lui Dante?
De ce este Dante emoționat până la lacrimi după descrierea iubirii de către Francesca (5.1.5)?100-7) și de ce cade în cele din urmă „așa cum cade un cadavru” după relatarea personală a relației sale intime cu Paolo (5.127-38)?
Episodul Francesca și Paolo, primul în care Dante întâlnește pe cineva pedepsit în iad pentru păcatele sale, reprezintă o provocare: Dante-personaj este copleșit de compasiune pentru îndrăgostiți, chiar dacă Dante-poet i-a condamnat în primul rând în iad. Care sunt posibilele consecințe ale acestui decalaj aparent între perspectivele personajului și ale poetului care sunt amândoi „Dante”?
Din prezentarea de către Dante a Francescăi și a lui Paolo, suntem încurajați să ne gândim la locul responsabilității morale în reprezentările iubirii, sexului și violenței în zilele noastre. Putem discuta cu siguranță despre muzică, televiziune, filme și publicitate (precum și despre literatură) în acești termeni. Cine este mai mult (sau mai puțin) responsabil și, prin urmare, răspunzător pentru atitudini și comportamente inacceptabile în societate: creatorii și vehiculele acestor mesaje sau consumatorii și publicul?