Funcțiile fiziologice ale glucocorticoizilor în stres și relația lor cu acțiunile farmacologice

Aproape orice tip de amenințare la adresa homeostaziei sau a stresului va determina creșterea nivelurilor plasmatice de glucocorticoizi. Nivelurilor crescute li s-a atribuit în mod tradițional funcția fiziologică de creștere a rezistenței organismului la stres, un rol bine recunoscut în terapia cu glucocorticoizi. Cu toate acestea, modul în care efectele fiziologice și farmacologice cunoscute ale glucocorticoizilor ar putea îndeplini această funcție rămâne un mister. O generalizare care începe să se contureze este aceea că multe dintre aceste efecte pot fi secundare la modularea de către glucocorticoizi a acțiunilor a numeroși mediatori intercelulari, inclusiv a hormonilor stabiliți, a prostaglandinelor și a altor metaboliți ai acidului arahidonic, a anumitor proteinaze neutre secretate, a limfocinelor și a unei varietăți de peptide bioactive. Acești mediatori participă la mecanisme fiziologice – endocrine, renale, imunitare, neuronale etc. – care organizează o primă linie de apărare împotriva unor provocări la adresa homeostaziei, cum ar fi hemoragia, tulburările metabolice, infecțiile, anxietatea și altele. Contrar punctului de vedere tradițional conform căruia glucocorticoizii sporesc aceste mecanisme de apărare, totuși, a devenit din ce în ce mai clar că glucocorticoizii la niveluri moderate sau ridicate le suprimă în general. Acest paradox, care a apărut pentru prima dată când s-a descoperit că glucocorticoizii sunt agenți antiinflamatori, rămâne un obstacol major în calea unei imagini unificate a funcției glucocorticoizilor. Noi propunem că creșterile induse de stres ale nivelurilor de glucocorticoizi protejează nu împotriva sursei de stres în sine, ci mai degrabă împotriva reacțiilor normale ale organismului la stres, împiedicând aceste reacții să depășească limitele și să amenințe ele însele homeostazia. Această ipoteză, ale cărei semințe se regăsesc în multe discuții despre anumite efecte ale glucocorticoizilor, explică imediat paradoxul menționat mai sus. Mai mult, ea oferă fiziologiei glucocorticoizilor un cadru conceptual unificat care poate acomoda efecte fiziologice și farmacologice aparent fără legătură între ele, cum ar fi cele asupra metabolismului carbohidraților, proceselor inflamatorii, șocului și echilibrului hidric. De asemenea, ne determină să sugerăm că unele dintre enzimele induse rapid de glucocorticoizi, cum ar fi glutamina sintetaza, detoxifică mediatorii eliberați în timpul activării induse de stres a mecanismelor primare de apărare. Acești mediatori ar duce ei înșiși la deteriorarea țesuturilor dacă ar fi lăsați necontrolați.