Moartea regelui Hamlet și nunta Gertrudei cu Claudius au loc imediat înainte de deschiderea piesei. Aceste două evenimente sunt cauza suferinței și dezgustului lui Hamlet în actul 1 și stau la baza complotului de răzbunare. Cu toate acestea, Shakespeare lasă în mod deliberat neclară amploarea implicării istorice a Gertrudei cu Claudius (atât ca amantă a acestuia, cât și ca potențială complice la crimă). Spre deosebire de omologii ei masculini, Gertrude nu are parte de niciun solilocviu și, prin urmare, i se refuză posibilitatea de a-și prezenta publicului gândurile și sentimentele interioare. Din aceste motive, adevărata natură a caracterului și motivației ei este ambiguă.
Cea mai durabilă caracterizare a Gertrudei – ca fiind nerușinat de senzuală și superficială – este oferită de Hamlet și Fantoma. Hamlet menționează frecvent sexualitatea mamei sale și este obsedat de relația ei fizică cu Claudius, descriind patul lor conjugal ca fiind „cearșafuri incestuoase” (1.2.57) și „un pat enseamèd, / fiert în corupție” (3.4.84-85). Fantoma vorbește, de asemenea, despre sexualitatea Gertrudei când se plânge cu amărăciune:
Așa pofta, deși de un înger radiant legată,
Se va sătura într-un pat ceresc
Și va prăda gunoiul. (1.5.55-57)
Sfântul citează pofta vorace a Gertrudei ca fiind cauza căsătoriei rapide cu fratele său (gunoiul din această metaforă). Relația sexuală a Gertrudei cu Claudius definește caracterul ei pentru ambii Hamlet și pătează percepția publicului despre ea ca fiind un individ cu o poftă intempestivă și indulgentă față de sine. Cu toate acestea, Gertrude nu spune nimic în textul piesei care să confirme sau să infirme această evaluare. Limbajul pe care îl folosește zugrăvește o imagine cu totul diferită.
Citate cheie și analiză a limbajului
Rolul Gertrudei a fost considerat în mod tradițional ca fiind pasiv, criticii desconsiderând cele câteva discursuri scurte pe care le rostește ca fiind doar o reflectare a gândurilor și opiniilor omologilor ei masculini. Totuși, la o analiză mai atentă, discursul ei se dovedește a fi invariabil direct, perspicace și lipsit de aluzii. Gertrude anticipează adesea sau identifică corect momentele, temele sau implicațiile cheie din cadrul piesei în ansamblul ei.
Instrucțiunea ei tăioasă către Polonius de a vorbi „ore matter with less art” (2.2.96) îl identifică pe Polonius ca fiind un bătrân prost pretențios și divagant și, în același timp, își afirmă autoritatea și inteligența – toate acestea fiind realizate într-o bătaie de inimă poetică.
În actul 2, ea percepe instinctiv adevărata cauză a dispoziției antipatice a lui Hamlet și nu se zgârcește când îi explică lui Claudius că uniunea lor este cea care l-a supărat atât de tare pe fiul ei:
Nu este alta, ci cea principală –
Moartea tatălui său și căsătoria noastră pripită. (2.2.56-57)
În ciuda darului Gertrudei de a face observații istețe, ea pare mulțumită să nu le dea curs și, în schimb, se supune schemelor soțului ei și consilierilor săi în prima jumătate a piesei: „Mă voi supune vouă” (3.1.38). Supunerea Gertrudei este deschisă la interpretări: demonstrează ea pasivitate și apatie sau pur și simplu devotament față de soțul ei și încredere în judecata acestuia în ceea ce privește fiul ei? Gertrude este, prin urmare, enigmatică și, din această cauză, personajul ei se străduiește să se definească în raport cu opiniile explicite ale lui Hamlet de la început. Cu toate acestea, forța și complexitatea personalității Gertrudei ies la iveală pe măsură ce piesa avansează și ea este forțată să se confrunte cu realitățile situației sale.
Scena crucială și revelatoare a dulapului din actul 3, scena 4 este primul și singurul caz în care Hamlet și Gertrude sunt singuri împreună pe scenă. Intensitatea interacțiunii lor, precum și șocul asasinării lui Polonius și
acuzațiile ulterioare ale lui Hamlet de crimă și incest sunt cele care încep să dezvăluie profunzimea emoțională a caracterului Gertrudei:
Tu îmi întorci ochii în sufletul meu,
Și acolo văd pete atât de negre și grunjoase (3.4.81-82)
Cunoașterea faptului că primul ei soț, regele Hamlet, a fost ucis de Claudius o face pe Gertrude să experimenteze o trezire morală: ceea ce a fost cândva o zonă gri din punct de vedere etic (căsătoria ei „o’erhasty marriage”) a devenit o „black and grainèd spot” pe sufletul ei. Suferința Gertrudei în fața acestor revelații este autentică; cererile ei repetate către „dulcele Hamlet” (3.4.88) de a „nu-mi mai vorbi” (3.4.86) contrazic rușinea pe care o simte acum. Reacția ei este de așa natură încât chiar și Fantoma, un critic anterior, observă că „uimirea stă pe mama ta” (3.4.104) și îl avertizează pe Hamlet să nu o tulbure și mai mult.