Compromisul Connecticut, cunoscut și sub numele de Marele Compromis, în istoria Statelor Unite, compromisul oferit de delegații din Connecticut, Roger Sherman și Oliver Ellsworth, în timpul redactării Constituției Statelor Unite la convenția din 1787, pentru a rezolva disputa dintre statele mici și cele mari cu privire la reprezentarea în noul guvern federal. Compromisul prevedea o legislatură federală bicamerală care folosea un sistem dual de reprezentare: camera superioară ar fi avut o reprezentare egală din partea fiecărui stat, în timp ce camera inferioară ar fi avut o reprezentare proporțională bazată pe populația unui stat.
Colecția Senatului SUA
În 1787, convenția s-a reunit în Pennsylvania State House din Philadelphia, aparent pentru a modifica Articolele Confederației (prima constituție americană, 1781-89). Ideea de a modifica Articolele a fost însă înlăturată, iar adunarea s-a apucat să elaboreze un nou sistem de guvernare. Un domeniu de dezacord între delegații din statele mici și cei din statele mari a fost repartizarea reprezentării în guvernul federal. Edmund Randolph a oferit un plan cunoscut sub numele de planul Virginia, sau planul statelor mari, care prevedea o legislatură bicamerală cu o reprezentare a fiecărui stat în funcție de populația sau bogăția acestuia. William Paterson a propus planul New Jersey, sau planul statelor mici, care prevedea o reprezentare egală în Congres. Nici statele mari, nici cele mici nu ar fi cedat. Ellsworth și Sherman, printre alții, au propus o legislatură bicamerală cu reprezentare proporțională în camera inferioară (Camera Reprezentanților) și reprezentare egală a statelor în camera superioară (Senatul). Toate măsurile privind veniturile ar urma să provină din camera inferioară. Acest compromis a fost aprobat la 16 iulie 1787.
.