Sun | Opinion
Thomas Sowell – 24 mai 2003
Cu un deceniu în urmă – în mai 1993 – această rubrică a menționat pentru prima dată despre copii neobișnuit de inteligenți care încep să vorbească neobișnuit de târziu. Fără ca eu să știu la acea vreme, acest lucru a pus în mișcare unele evoluții remarcabile care nu și-au urmat încă cursul.
Letre de la părinți ai unor astfel de copii din diferite părți ale țării au dus la crearea unui grup de sprijin format din 55 de familii care au ținut legătura între ele, în mare parte prin poștă, dar și prin telefon și chiar prin câteva vizite personale între părinți din state diferite.
A dus, de asemenea, la apariția a două cărți, dintre care cea mai recentă – „Sindromul Einstein” – a inclus cercetări ale profesorului Stephen Camarata, logoped la Centrul Medical al Universității Vanderbilt și el însuși un vorbitor întârziat.
Profesorul Camarata are propriul său grup de sprijin format din peste 600 de familii de copii care vorbesc târziu, răspândit în Statele Unite și care se extinde peste hotare.
El este vârful de lance al cercetărilor asupra copiilor cu abilități extraordinare care, cu toate acestea, s-ar putea să nu vorbească o propoziție completă până la vârsta de trei sau patru ani – sau mai mult.
Albert Einstein a fost cea mai faimoasă astfel de persoană, dar au existat mulți alții.
Unul dintre cei mai remarcabili vorbitori întârziați a fost un băiat din India, născut într-o familie săracă pe nume Ramanujan, în timpul perioadei de dominație britanică de acolo. El a intrat cumva în posesia unei cărți de matematică, scrisă de un important matematician britanic.
Tânărul Ramanujan a parcurs cartea și a învățat singur matematică. Apoi a continuat să deducă pe cont propriu alte implicații matematice. În cele din urmă, munca sa a fost recunoscută la Universitatea Cambridge și a fost adus în Anglia, unde a fost ales membru al Societății Regale.
Muzica este un alt domeniu în care unii copii cu vorbire târzie au fost remarcabili.
Celebra pianistă din secolul al XIX-lea Clara Schumann și celebrul pianist din secolul al XX-lea Arthur Rubinstein au fost amândoi copii-minune cu vorbire târzie.
Nu toți copiii cu ceea ce numim sindromul Einstein devin faimoși, bineînțeles. Dar, indiferent de nivelul lor de realizare sau de proeminență, ei au avut tendința de a avea un tipar care include abilități remarcabile în ceea ce un profesor de la Institutul de Neuropsihiatrie de la UCLA a numit „cei trei M – muzică, matematică și memorie.”
Copiii atât din grupul meu, cât și din grupul profesorului Camarata tind să exceleze în stăpânirea sistemelor bazate pe logică, fie că este vorba de matematică, șah, piane sau calculatoare. Mai mult de patru cincimi dintre acești copii sunt băieți, dar puținele fete din rândul lor împărtășesc același tipar general.
Din păcate, mai au ceva în comun – „experții” care se grăbesc să-i eticheteze, fie că această etichetă este retardat mintal sau autist sau oricare dintre celelalte etichete care proliferează pentru a descrie copiii care diferă de preconcepții.
Einstein însuși a fost considerat retardat mintal în copilărie, la fel și Edward Teller, un alt vorbitor întârziat.
Profesorul Camarata se întâlnește în mod repetat în clinica sa cu copii care vorbesc târziu, care au fost etichetați ca fiind autiști, dar care în mod clar nu sunt autiști.
Prea des aceștia sunt etichetați ca având o tulburare de dezvoltare „pervazivă”, chiar și atunci când singura lor problemă este că încep să vorbească cu întârziere.
Angoasa inutilă provocată părinților de diagnosticele false este prea adesea însoțită de tratamente care sunt atât de opresive – legarea copilului de un scaun, de exemplu – încât forțează chiar și un copil normal să aibă probleme, cum ar fi retragerea față de oameni.
Nu vă înșelați, totuși. Pentru unii copii, întârzierea în a începe să vorbească poate fi un simptom al unor probleme mai profunde, mai grave, chiar periculoase și de lungă durată. Pentru alții nu este.
Este nevoie de multiple evaluări profesionale pentru a lămuri acest lucru. Dar calitatea acestor evaluări este crucială.
Districtele școlare locale sunt, de obicei, cele mai rele când vine vorba de diagnostice nesăbuite și certitudini dogmatice. Ele oferă evaluări gratuite ale copiilor, dar poate fi cel mai scump lucru gratuit pe care un părinte îl primește vreodată.
Poate cel mai bun sfat de oferit părinților este din acea rubrică de acum un deceniu:
„În această eră a etichetelor, când există un program guvernamental pentru fiecare etichetă, părinții trebuie să fie în gardă pentru a nu-și cataloga copiii. Miza este pur și simplu prea mare.”
THOMAS SOWELL
www.tsowell.com