În anii ’80, Italo Calvino spunea în eseul său „De ce să citim clasicii?” că „un clasic este o carte care nu a terminat niciodată de spus ceea ce are de spus” și ajunge la miezul alegerii personale în această privință când spune (italice în traducerea originală): „Autorul tău clasic este cel față de care nu te poți simți indiferent, care te ajută să te definești în raport cu el, chiar și în dispută cu el”. Considerarea a ceea ce face ca o operă literară să fie clasică este pentru Calvino, în ultimă instanță, o alegere personală și, construirea unei definiții universale a ceea ce constituie o carte clasică i se pare o imposibilitate, deoarece, după cum spune Calvino „Nu există nimic altceva decât ca fiecare dintre noi să-și inventeze propria bibliotecă ideală de clasici.”
Ce anume face ca o operă literară să fie o „carte clasică” nu este doar o considerație legată de autorii publicați pe scară largă. În 1920, Fannie M. Clark, profesoară la Școala Rozelle din East Cleveland, Ohio, devansează cu 60 de ani concluziile similare ale lui Calvino, atunci când, în articolul său „Teaching Children to Choose” (Învățându-i pe copii să aleagă) din The English Journal, tratează și ea problema a ceea ce face ca o carte să fie „clasică”.
Pe parcursul eseului său, Clark ia în considerare problema a ceea ce face ca o operă de literatură să fie clasică și de ce ideea de „clasici” este importantă pentru societate în ansamblu. Clark spune că „profesorii de limba engleză au fost instruiți atât de mult timp în „clasici” încât acești „clasici” au devenit pentru ei foarte asemănători cu Biblia, pentru a cărei siguranță ascensiunea științei moderne provoacă temeri atât de inutile”. Ea continuă spunând că printre sursele pe care le-a consultat s-a numărat un grup de elevi de clasa a opta, atunci când le-a pus întrebarea: „Ce înțelegeți prin clasici în literatură?”. Două dintre răspunsurile primite de Clark au fost: „Clasicii sunt cărțile pe care vi le dăruiesc tații voștri și pe care le păstrați pentru a le dărui copiilor voștri” și „Clasicii sunt acele mari opere literare considerate demne de a fi studiate la orele de engleză din liceu sau facultate”. Calvino este de acord cu educatorul din Ohio atunci când afirmă: „Școlile și universitățile ar trebui să ne ajute să înțelegem că nicio carte care vorbește despre o carte nu spune mai mult decât cartea în cauză, dar, în schimb, fac tot posibilul să ne facă să credem contrariul”. Clark și Calvino ajung la o concluzie similară, și anume că atunci când o operă literară este analizată pentru ceea ce o face „clasică”, că prin simplul act de analiză sau, așa cum spune Clark, „disecția anatomică”, cititorul poate ajunge să distrugă plăcerea unică pe care o poate oferi simpla plăcere de a savura o operă literară.
În timp ce scria pe blogul de pe site-ul guardian.co.uk în 2009, Chris Cox se face ecoul sentimentelor „clasice” ale lui Twain din 1900 și al spiritului lui Bennett despre cărțile clasice atunci când opina pe „Books Blog” de pe Guardian.Co că există de fapt două tipuri de „romane clasice”: Primele sunt cele pe care știm că ar fi trebuit să le citim, dar probabil că nu le-am citit. Acestea sunt, în general, cărțile care ne fac să ardem de rușine atunci când apar în conversații… Al doilea tip, între timp, sunt acele cărți pe care le-am citit de cinci ori, pe care le putem cita cu orice ocazie și pe care le împingem enervant pe alții cu vorba: „Trebuie să citești asta. Este un clasic.”
În 1850, Charles Augustin Sainte-Beuve (1804-1869) și-a enunțat răspunsul la întrebarea „Ce este un clasic?”. („Qu’est-ce qu’un classique?”): Ideea de clasic implică ceva care are continuitate și consistență, care produce unitate și tradiție, care se modește și se transmite, care rezistă…. Un adevărat clasic, așa cum aș vrea să-l aud definit, este un autor care a îmbogățit mintea omenească, i-a sporit tezaurul și a făcut-o să avanseze o treaptă; care a descoperit un adevăr moral și nu echivoc, sau a dezvăluit o pasiune eternă în acea inimă în care totul părea cunoscut și descoperit; care și-a exprimat gândul, observația sau invenția, indiferent de formă, numai cu condiția ca ea să fie largă și măreață, rafinată și sensibilă, sănătoasă și frumoasă în ea însăși; care a vorbit tuturor în stilul său propriu, stil care se dovedește a fi și cel al lumii întregi, un stil nou fără neologisme, nou și vechi, ușor contemporan cu toate timpurile.
În același eseu, Sainte-Beuve îl citează pe Goethe (referindu-se la conceptul de „clasici”): „Operele vechi sunt clasice nu pentru că sunt vechi, ci pentru că sunt puternice, proaspete și sănătoase.”
Conceptul de „clasic” a fost o temă a criticii literare a lui T.S. Eliot, de asemenea. În Pădurea sacră, el credea că unul dintre motivele pentru care „Dante este un clasic, iar Blake doar un poet de geniu” se datorează „concentrării care rezultă dintr-un cadru de mitologie, teologie și filozofie”. (Comentând despre influența lui Eliot, profesorul Jan Gorak a afirmat că „ideea de canon s-a împletit cu ideea de clasic, o idee pe care T.S. Eliot a încercat să o revitalizeze pentru „experimentul modern”). În ecourile lui Sainte-Beuve, Eliot a ținut un discurs în fața Societății Virgil care se referea chiar la aceeași întrebare: „Ce este un clasic?”. În opinia sa, exista un singur autor care era „clasic”: „Nici o limbă modernă nu poate spera să producă un clasic, în sensul în care eu l-am numit pe Virgiliu un clasic. Clasicul nostru, clasicul întregii Europe, este Virgiliu”. În acest caz, însă, Eliot a spus că acest cuvânt avea sensuri diferite în medii diferite și că preocuparea sa era „un singur sens într-un singur context”. El afirmă că obiectivul său este de a defini doar „un singur tip de artă” și că aceasta nu trebuie să fie „mai bună… decât un alt tip”. Paragraful său de deschidere face o distincție clară între înțelesul său particular al clasicului avându-l pe Virgiliu ca clasic al întregii literaturi și înțelesul alternativ al clasicului ca „un autor standard”.
Personalități literare din diferite epoci au intervenit și ele (uneori cu umor) în această chestiune. Alan Bennett, dramaturg și autor englez modern, a spus că „Definiția unui clasic: o carte pe care se presupune că toată lumea a citit-o și adesea crede că a citit-o și ea”. Mark Van Doren, profesorul și poetul de la Universitatea Columbia, este citat de Jim Trelease (în monografia sa de bibliotecă Cărți ilustrate clasice pe care toți copiii ar trebui să le experimenteze), spunând că „Un clasic este orice carte care rămâne în tipar”. Iar în discursul său despre „Dispariția literaturii”, ținut cu peste un secol în urmă, în 1900, Mark Twain a spus (referindu-se la părerea înaltă a unui academician erudit despre „Paradisul pierdut” al lui Milton) că lucrarea îndeplinea definiția profesorului despre un clasic ca fiind „ceva ce toată lumea vrea să fi citit și nimeni nu vrea să citească”.
Clasicii sunt adesea definiți în funcție de prospețimea lor durabilă. Clifton Fadiman era de părere că operele care devin cărți clasice își au începutul în copilărie, spunând că „Dacă vrei să trăiești mult timp în memoria oamenilor, nu ar trebui să scrii deloc pentru ei. Ar trebui să scrii ceea ce le va plăcea copiilor lor”. Din punctul său de vedere, operele pe care noi le judecăm astăzi ca fiind clasice sunt „marile începuturi”. Fadiman unește cărțile clasice de-a lungul veacurilor într-un continuum (și este de acord cu gândurile lui Goethe cu privire la vigoarea și relevanța clasicilor antici), atunci când afirmă că cărțile clasice împărtășesc o „calitate a începutului” cu legendarul scriitor al Iliadei și Odiseei – Homer însuși. Ezra Pound, în propriul său tom despre lectură, ABC of Reading, și-a dat cu părerea atunci când a afirmat: „Un clasic este clasic nu pentru că se conformează unei anumite reguli structurale sau pentru că se încadrează în anumite definiții (de care autorul său nu auzise, foarte probabil, niciodată). Este clasic pentru că are o anumită prospețime eternă și irepresibilă.” Michael Dirda, criticul câștigător al Premiului Pulitzer în 1993, a fost de acord cu opinia lui Pound în ceea ce privește vitalitatea unui clasic atunci când a scris că „…unul dintre adevăratele elemente ale unui clasic” este acela că „pot fi citite din nou și din nou cu o plăcere tot mai profundă.”
.