„Sondaj după sondaj a arătat că dorința de bunuri materiale, care a crescut mână în mână cu venitul mediu, este un inhibitor al fericirii.”–MSNBC news article1
„Un lucru pe care îl predau: suferința și sfârșitul suferinței. Ceea ce propovăduiesc este doar boala și încetarea bolii.”–Buda2
În budism, scopul principal al vieții este de a pune capăt suferinței. Buddha a învățat că oamenii suferă pentru că ne străduim continuu după lucruri care nu oferă fericire durabilă. Încercăm cu disperare să ne agățăm de lucruri – prieteni, sănătate, lucruri materiale – care nu durează, iar acest lucru cauzează suferință.
Buda nu a negat că există lucruri în viață care dau bucurie, dar a subliniat că niciuna dintre ele nu durează și că atașamentul nostru față de ele nu face decât să provoace mai multă suferință. Învățăturile sale s-au concentrat în întregime pe această problemă și pe soluția ei.
Buddhismul ne învață importanța recunoașterii impermanenței tuturor lucrurilor și a eliberării de atașamentul față de ele. Acest lucru va diminua suferința și, în cele din urmă, va pune capăt ciclului renașterii. Aceste învățături sunt exprimate cel mai concis în cele Patru Nobile Adevăruri și în Nobila Cale de opt ori, care împreună formează fundamentul credinței pentru toate ramurile budismului.
Monasticismul ca cale spre iluminare
Având în vedere atât importanța, cât și dificultatea de a realiza Nobila Cale de opt ori, Buddha și primii budiști au susținut viața monahală ca fiind cea mai sigură cale spre iluminare. Aceasta rămâne perspectiva și astăzi în ceea ce este cunoscut sub numele de budismul Theravada, care predomină în Asia de sud-est.
În budismul Theravada, există cu siguranță loc pentru laici să participe la budism, dar în general se crede că aceștia trebuie să renască în calitate de călugăr sau călugăriță înainte de a putea atinge iluminarea. Astfel, scopul vieții pentru laicii budiști este de a câștiga merite (karma bună) prin sprijinirea călugărilor și prin alte fapte bune, în speranța că următoarea viață va fi una favorabilă obținerii iluminării.
Calea spre iluminare în budismul Mahayana
În câteva secole de la moartea lui Buddha, a început să se dezvolte o nouă perspectivă asupra căii spre iluminare. Această mișcare s-a autointitulat Mahayana, „Vehiculul cel mai mare”, deoarece a deschis calea spre iluminare pentru mai mulți oameni. Potrivit budismului Mahayana, chiar și cei cu familii și cariere laice puteau atinge iluminarea și puneau capăt ciclului renașterii – nu trebuiau să spere la renașterea ca călugări sau călugărițe în viața următoare. Mahayana a oferit, de asemenea, căi mai rapide spre iluminare decât Theravada, făcând posibilă atingerea obiectivului într-o singură viață.
Cum s-a răspândit din India în nord și în întreaga Asie, budismul Mahayana s-a împărțit în mai multe școli, fiecare cu o viziune diferită asupra căii spre iluminare. Dar tema comună a tuturor formelor de budism Mahayana continuă să fie aceea că aproape oricine poate atinge scopul în această viață și că există scurtături către viața monahală austeră prescrisă de theravadani.
Printre cele mai mari școli Mahayana care prosperă și astăzi se numără Zen, Țara Pură și budismul Nichiren. Primele două și-au avut originea în China înainte de a deveni influente în Japonia, iar Nichiren și-a avut originea în Japonia. Zen/Ch’an înseamnă „Meditație” și învață că iluminarea poate fi obținută prin meditație, ceea ce duce la un mare moment de înțelegere. Tărâmul Pur este cea mai devoțională ramură a budismului și susține că este suficient să invoci cu credință numele lui Amitbha Buddha pentru a renaște în „Tărâmul Pur” paradisiac, în care te bucuri de un paradis plăcut și atingi cu ușurință iluminarea.
Buddhismul Nichiren se axează pe Sutra Lotusului, o scriere Mahayana. Nichiren (un învățător japonez din secolul al XIII-lea) a învățat că, dacă cineva recită pur și simplu „Omagiu Sutrei Lotusului Legii minunate” (Namu myoho renge kyo) cu credință, toate dorințele sale spirituale și lumești vor fi îndeplinite2.
Cale de iluminare în budismul Vajrayana (tantric)
Vajrayana este o formă ezoterică de budism care ar fi putut începe încă din secolele al II-lea sau al IV-lea d.Hr. în India și Sri Lanka, dar care este acum cel mai dominant în Tibet. Budismul Vajrayana pune accentul pe faptul că toate contrariile aparente sunt, de fapt, una, iar iluminarea constă în recunoașterea deplină a acestui fapt prin contemplație, yoga și alte mijloace rituale. Calea spre iluminare este parcursă cu ajutorul unei zeități personale, care este desemnată de un guru. Se crede că posturile speciale, mantrele și icoanele îl ajută pe practicant să se identifice cu această divinitate și să atingă iluminarea.3
1: Citat în F.L. Woodward, Some Sayings of the Buddha, 283.2: Jonathan Landlaw, Buddhism for Dummies, 99-108.3: „Buddhism”. Encyclopædia Britannica (Encyclopædia Britannica Premium Service, 2004).