Biserica, în arhitectură, clădire destinată cultului creștin.
Primele biserici se bazau pe planul bazilicii romane păgâne (q.v.), sau sala de justiție. Planul includea, în general, o naos (q.v.), sau sală, cu un acoperiș plat din lemn, în care se aduna mulțimea; unul sau două coridoare laterale care flancau naosul și erau separate de acesta printr-un rând de coloane regulat distanțate; un nartex (q.v.), sau vestibul de intrare la capătul vestic, care era rezervat pentru penitenți și credincioși nebotezați; și o absidă (q.v.) de formă semicirculară sau dreptunghiulară, situată la capătul estic și rezervată clerului.
Într-o perioadă ulterioară, un transept (q.v.) a fost adăugat la planul bazilican sub forma unei aripi aliniate perpendicular pe naos pe o axă nord-sud și care se proiectează de la limitele naosului pentru a forma planul cruciform, sau al crucii latine (de ex, catedralele Durham sau Peterborough). Altarele auxiliare, dedicate anumitor sfinți, erau adesea ridicate la fiecare capăt al transeptului. (Vezi figura.) Unele catedrale engleze medievale (de ex, Canterbury, Lincoln și Salisbury) au un al doilea transept, mai mic, la est de transeptul principal.
Encyclopædia Britannica, Inc.
În Constantinopol, Anatolia și în Europa de est, unde biserica ortodoxă a înflorit, un plan cunoscut sub numele de cruce grecească a dominat clădirile ecleziastice. Spre deosebire de naosul lung, cu acoperiș din lemn, traversat la un capăt de un transept mai scurt, bisericile orientale aveau patru aripi de dimensiuni egale, care se proiectau dintr-o zonă de trecere centrală, pătrată și domoală. Un exemplu notabil este Hagia Sophia (secolul al VI-lea d.Hr.) din Constantinopol (Istanbulul modern).
Elaborarea serviciilor creștine occidentale a fost paralelă, spre sfârșitul secolului al XI-lea, cu o complexitate crescândă a planului bazilical. Spațiul corului a fost definit, de obicei la est de transept, dar ocazional în naosul propriu-zis, ca în Westminster Abbey. În timp ce în bisericile basilicale timpurii clerul era așezat în absidă, acesta ocupa acum o zonă numită presbiteriu (q.v.). Termenul de cor, care inițial se referea la zona aflată direct în spatele cancelariilor sau a balustradelor care separă naosul de absidă, includea acum acea parte a bisericii ocupată de altare, de clerul care oficiază și de cântăreți. Termenul de cor este uneori folosit interschimbabil cu chancel pentru această zonă.
În Franța, capătul estic al bisericii a fost elaborat într-o structură cunoscută sub numele de chevet, care este pe deplin dezvoltată în multe biserici romanice din secolul al XII-lea; de ex, Notre-Dame-du-Port din Clermont-Ferrand, Fr. Termenul se aplică în egală măsură la o terminație estică formată din mai multe abside sau la o singură absidă înconjurată de un ambulatoriu și capele radiante; a fost concepută pentru a plasa cât mai multe altare subsidiare în apropierea altarului mare. Capelele radiante (vezi capelă) erau de obicei inegale ca număr, cea centrală fiind dedicată Fecioarei Maria și cunoscută sub numele de capela Doamnei (q.v.), o caracteristică atât a catedralelor franceze, cât și a celor englezești.
A fost însă în Italia, între sfârșitul secolului al XIV-lea și primul sfert al secolului al XVI-lea, când a apărut cea mai semnificativă inovație în arhitectura bisericească europeană, sub forma bisericii-sală. Proiectate pe culmile în ascensiune ale Contrareformei, care a înțeles bine importanța predicii pentru a recupera congregațiile rătăcitoare, bisericile-sală au redus la minimum spațiul lung de la intrare până la altar, plasând astfel credinciosul mult mai aproape de proceduri. Acest lucru a fost realizat prin introducerea unor amvoane la jumătatea naosului și prin adăugarea unor capele laterale importante la jumătatea acestuia, în care puteau fi oficiate simultan slujbe suplimentare. Forma dezvoltată a bisericii cu hală poate fi văzută în Gesù (1568, Roma) de Giacomo da Vignola.
Atât planul bisericii bazilicale, cât și cel al bisericii cu hală au dominat designul bisericesc vest-european și american până la mijlocul secolului al XX-lea. Modernizarea ritualurilor în biserica romano-catolică și spiritul inovator al multor confesiuni protestante s-au odihnit în experimentarea de noi forme arhitecturale. Proiectanții au inventat variații ale planului crucii grecești sau s-au îndepărtat complet de formele tradiționale.